CINEFAN

Cine este de fapt Monsieur Morimoto? Un japonez nascut in 1940, supravietuitor al evenimentelor de la Nagasaki, ajuns acum in Franta pentru a-si duce existenta si pictura la un nivel de stare boema mult visata, imediat dupa iesirea la pensie. Intr-o zi, batranul pictor se rataceste si isi pierde ultima pictura realizata in Orasul Luminilor. Si uite asa incepe o calatorie in Belleville, unde si alti visatori, oameni "rataciti" se perinda spre o existenta cu rost.

Daca filmul s-ar fi oprit dupa primele 30 de minute, atunci as fi plecat cu sentimentul ca bunul simt si farmecul nu i-a parasit pe unii regizori. Ca si personajul pe care il urmareste in calatoria sa, Monsieur Somaga (regizorul) se rataceste in lumea filmului cu pretentia faptului ca "a regiza inseamna sa creezi liber, in lipsa vreunui scenariu impus". 

Filmul oboseste spectatorul si lasa impresia unei lipse crase de cunoastere a povestii, de modul in care trebuie creat un "scenariu" mental, chiar si cand este ignorata forma traditionala, scrisa. Scenariul foloseste o serie de stereotipii despre boema pariziana, incercand fara succes sa redea aspecte din viata reala cu ajutorul unei distributii din care fac parte actori neprofesionisti.

Un Sorgana obosit fizic imediat dupa proiectie, cautandu-si cu greu cuvintele din gramatica oricarei limbi,  este la fel de neconvingator si in filmul de la B-EST. Nu-i de mirare ca acum oricine poate face filme, de la scurt-metraje pana la productii de 90 de minute, numai si pentru ca stie sa se "joace" cu o camera de filmat. Oare ce vor deveni acei "regizori" de ocazie care apar pe youtube?

Unde e afacerea dintre regizor si Morimoto? Discutia dintre doi trebuia sa fi fost cam asa: Dle Morimoto, uite va dau niste bani, va duc in tari straine ca sa va traiti gloria senectutii, in timp ce eu va confisc povestea si ma laud ce regizor grozav are Franta. Si cum eu ca regizor imi permit orice, sa nu va fie cu suparare daca mai exagerez pe ici-colo, doar e vorba de Arta. Bine? 

Genul asta de afacere isi gaseste din ce in ce mai multi practicanti si naivi deopotriva! De n-ar fi fost momentul care a urmat vizionarii filmului, cand dl Morimoto a fost intrebat cum s-a intalnit cu regizorul si care este povestea colaborarii lor, timp in care pauzele si balbele au fost destul de evidente pentru cei prezenti acolo, as fi crezut ca asa ceva este imposibil. Dl. Morimoto m-a convins de contrariu si mi l-a confirmat cand nu a mai fost prezent in sala de gala pentru a-si ridica premiul nemeritat al regizorului. Cinema incotro?! 
 

Guido (către Giosuè ):

Cine se sperie, pierde puncte. În trei cazuri se pierd toate punctele. Unu: cei care plâng. Doi: cei care vor să-şi vadă mama. Trei: cei cărora le e foame şi vor o gustare. Nici să nu te gândeşti!

Guido este Roberto Benigni şi viceversa. Regia îi poartă numele şi soţia, Nicoletta Braschi, îi este alături ca şi în alte filme, de parcă uniunea dintre cei doi ar fi fost legitimată cu mâinile pe cameră de filmat. Şi totuşi, de fiecare dată când revăd La Vita è Bella, nu pot să nu rămân impresionat, în întregime fermecat de potenţialul şi energia debordante ale personajelor-actori. Este un film pentru care o replică sau un gest anume are o doză de umor cu adevărat cuceritoare.

În ciuda temei grave, Benigni reiterează în fiecare moment din film esenţa din titlu: viaţa e [chiar] frumoasă. În Miracol la Milano (1951), regia Vittorio de Sica, am regăsit această replică din vocea personajului Toto care îi spune unuia dintre membrii coloniei de sărmani din oraş că "viaţa e frumoasă”, influenţându-l în decizia de a-şi pune capăt zilelor aruncându-se în faţa trenului.

Motivul pentru care un film este în general bun şi primeşte calificativul de "clasic" se găseşte, în opinia mea, în mijloacele de comunicare inepuizabile de a spune ceva aproape tuturor. Benigni apare în film şi te trage, ca spectator, într-o realitate de cele mai multe ori redată prea crud şi din care nu s-a spus nimic frumos. Nu cred că este greşit să vezi că în momentele de dinaintea posibilei morţi există lucruri frumoase, să te joci şi să faci farse pe seama unei tragedii de grup. Cu certitudine că drama există, dar felul în care aceasta este spusă o face mai uşor de suportat şi de înţeles .

Guido şi fiul sau Giosuè, evrei de origine, primesc vizita trupelor germane şi sunt deportaţi într-un lagăr de concentrare. Guido-regizorul ne şopteşte cumva tainic la ureche un "ssst” complice şi ne poartă în drumul tur-retur al vietii (casatorie, societate, lagar) . Improptu-ul lui Guido în încercarea de a-şi salva fiul, punându-l să participe la un joc al cărui premiu este un tanc, nu este altceva decât o manieră caldă de salvare a inocenţei din prezent şi pentru viitor. Condiţia principală de respectat este "să nu plângi”!

Filmului îi lipseşte încrâncenarea din alte producţii cu temă identică, întrucât aduce o bucurie a vieţii trăite în ultimele sale clipe. Îmi place să îmi imaginez că titlul este un soi de răspuns la o întrebare lipsă: Ce ai face dacă ai şti că nu vei mai trăi? Sigur că, dacă spectatorul este prea lucid si posibil martor al evenimentelor descrise, nuanţele pot scăpa şi prestaţia actorilor supusă unei judecăţi aspre. Nu cred nicidecum că astfel ar trebui luată în seamă intenţia regizorală şi de scenariu.

Influenţat în mod evident de Chaplin şi Keaton, Benigni se individualizeză ca actor comic şi reuşeşte, în ciua anumitor stridenţe căutate şi cu efecte umoristice mai puţin reuşite, să pună în fiecare apariţie publică sau pe ecran ceva din talentul şi personalitatea extravertită cu care ne-a obişnuit. Cine nu este de acord, prea bine imi place sa zic, deoarece este cu mult mai interesant sa fii contrazis prin (re)vizionarea acestei capodopere sui generis.