Tarkovski şi poezia subconştientului

Îmi este greu să vorbesc despre Tarkovski şi filmele sale, puţine la număr e adevărat, însă atât de consistente şi suflate cu geniul poetului-regizor. Ce a fost până la Tarkovski mi se pare o strădanie demnă de lăudat şi de admiraţie. Ce a făcut Tarkovski este măreţ, unic, mai tot timpul ironizat chiar de studenţi, regizori şi greşit înţeles sau interpretat.  

Pentru mine, un cinefil al calităţii, al perspectivei pământului inundat de lumină şi păşind încet spre un nu-ştiu-ce, între trecut, prezent şi un viitor mai puţin idealizat ca-nainte, fiecare dintre cele 11 filme ale lui Tarkovsky, laolaltă cu documentarele din timpul vieţii şi cele postume, mă invită la o analiză a imaginii şi ideii conţinute în fiecare cadru cum niciun alt film nu a "ştiut" să mă domine şi să îmi creeze impresia că îl pot înţelege. Eronat! Poezia lui Tarkovsky nu este lucidă, palpabilă, materială; dimpotrivă, am fost supus senzaţiilor şi percepţiilor atemporale, plonjând de fiecare dată în vis, în subconştient, purtat de o simfonie nemaiauzită şi irepetabilă. 
  
"Lectura" mea continuă şi bucuria este întotdeauna alta, nouă, proaspătă, insaţiabilă până la ficţiune. Tarkovski foloseşte materia şi o transformă în "hrană" pentru suflet, implicându-şi vizitatorul, adică spectatorul, în Zone şi spaţii paralele, date uitării de lucizi şi cei care cred că "se regăsesc" şi trăiesc exclusiv prezentul. Încă o dată, eronat! Regăsirea timpului inventat de Tarkovski există din simplul motiv că apare dintr-o imaginaţie cu semnifica
ţie, cu sens.

Nostalgia, copilăria, viitorul, inter-planurile şi natura, cu ajutorul tuturor elementelor care o compun spaţial şi cromatic (apa, fântâna, animalele, verdele puternic, noaptea etc.), reprezintă pletora semantică a universului lui Tarkovski. Zerkalo (Oglinda) este una din "treptele" acestei construcţii solide, finalizate la timp (54 de ani) ca dovadă că Fericirea există doar în măsură în care nu te "grăbeşti" să trăieşti, ci te "bucuri" să zideşti. Hipnoza şi credinţa (atenţie, nu religia) sunt cuvintele cheie şi Tarkovsky - nicio teamă-, se adresează tuturor. E nevoie de răbdare, de "aşezare" şi deschiderea simţurilor din interior spre exterior, prin educaţie si suferinţă necesară.

Roman Polanski - Ce începe cu "C" şi se termină în "ulă"?

Regizorul Roman Polanski a fost reţinut în Elveţia, în baza unui mandat de arestare emis de Statele Unite în urmă cu 31 de ani, au anunţat organizatorii Festivalului de Film de la Zurich.
Conform BBC, organizatorii festivalului au declarat că Polanski a fost reţinut de poliţie sâmbătă, când s-a deplasat din Franţa în Elveţia, pentru a primi un premiu pentru întreaga carieră. 

Poliţia elveţiană nu a confirmat informaţia. 

În 1978 Polanski a fost acuzat în Statele Unite că a avut o relaţie sexuală cu o minoră de 13 ani (nota mea, Samantha Geimer) şi a violat-o, după ce i-a dat să bea şampanie şi a drogat-o. Polanski nu a recunoscut acuzaţia de viol, dar a pledat vinovat pentru relaţie sexuală cu o minoră, fapt pentru care riscă 20 de ani de închisoare. 

În momentul în care a aflat că va fi încarcerat, Polanki a fugit în Europa, unde trăieşte de 31 de ani. El nu a putut fi extrădat din Franţa, pentru că are cetăţenie franceză. Polanski s-a născut la Paris, din părinţi polonezi şi a crescut în Polonia. 

Avocaţii regizorului au încercat la începutul acestui an să obţină renunţarea la o parte dintre acuzaţii, acuzând şi anumite erori în desfăşurarea procesului, dar judecătorii americani, deşi au recunoscut greşelile, au respins cererea, cerând ca Polanski să se întoarcă în SUA pentru a pleda el însuşi nevinovat. 

Roman Polanski nu a mai fost în SUA de 30 de ani, pentru a nu fi judecat şi pentru evadare. Regizorul nu a fost nici pentru a-şi lua Oscarul pentru "Pianistul". El a refuzat chiar să filmeze şi în Marea Britanie, de teama de a fi extrădat. 

Organizatorii festivalului de la Zurich s-au declarat şocaţi, dar au spus că premiul va fi acordat, chiar şi în absenţa lui Polanski

Sursa:  realitatea.net

Calcutta (1969) - India, vazută de Louis Malle

 "De ce ai renunţat la totul la vârsta de douăzeci de ani", îl întreabă Louis Malle pe cerşetor.  
  
 "Pentru că viaţa este o iluzie", vine răspunsul. 
  
Louis Malle din Ascensor pentru eşafod, unul din filmele noir de calitate la care ţin foarte mult, nu este acelaşi în perioada sa "documentaristică" de la sfârşitul anilor '60: miniseria L'Inde fantome (1969) în şapte episoade a câte 51 de minute şi Calcutta (1969). India devine o obsesie pentru regizor, un caleidoscop cultural şi centru religios mai cu seamă. De unde această dorinţă pentru exotismul cultural, sărăcia urbană şi drumul spre religia hindusă, obiceiuri, curiozităţi şi diferenţe de status social? Cu siguranţă, India văzută de Malle de-a lungul a şase luni se doreşte a fi o altă imagine a unei societăţi aflată în pragul foametei, căreia nu îi lipseşte un puternic simţ religios ancestral. Şi de ce nu, pe plan personal, o terapie a sufletului şi a regăsirii unui sens în viaţă şi creaţie!  

Opţiunile politice ale regizorului şi comentariile din subtext pot fi totuşi traduse şi de un lector mai puţin instruit, de atunci, de azi şi un pic de mâine. Problemele încă există, iar atacul către identităţi este mult mai puternic acum, din păcate, subversiv, cu ţintă spre esenţă, spre spiritualitate. Louis Malle aduce în discuţie, de pildă, în Calcutta tema diferenţelor existente între periferii şi aşa-zişii burghezi indieni, cu accent britanic; suntem martorii unei nunţi pregătite între familiile senatoriale, cu fastul şi înţelegerile financiare care stau de fapt la baza unor astfel de uniuni; intrăm în slum-urile din (vechea) capitală şi avem un contact vizual cu leproşii, "o castă aparte ai cărei membrii se căsătoresc între ei".  
  
Imaginile sunt fascinante şi şocante în acelaşi timp, contrastante, de cele mai multe ori grăitoare prin însăşi forţa de transmitere a operatorului prin camera de filmat. Naraţiunea este redusă, bine punctată, într-un stil recitativ cum numai francezii ştiu să realizeze astfel de documentare. Fondul acustic este impregnat de zgomotul urban al maşinilor, suprapopoulat de copii şi cerşetori, oameni aflaţi într-o stare de supravieţuire la propriu, totuşi extrem de spiritualizati şi fideli riturilor mundane şi extra-mundane: baia din Gange, căsătoria, moartea, cântecul şi viaţa. O lume pe care credem că o înţelegem şi care se află foarte departe geografic şi spiritual de centrele ordinii şi tehnologiei perfecte. 

Stranger than Paradise (1984) - Dezolant, alienant, fascinant!
Istoria filmului independent american are un reprezentant important in persoana lui Jim Jarmusch, excentricul regizor cu parul alb si fizionomia dintotdeauna ca a unei vedete rock. Cariera sa este legata indisolubil de primele experimente intr-ale filmului: mai intai mediu-metrajul New World din 1982, urmat de varianta completa, adaugita si imbunatatita, Stranger than Paradise. Criticii nu au ezitat sa aduca imediat laude acestui film in alb-negru si, dupa parerea mea, le merita din plin si acum datorita atmosferei si prospetimii transmise dupa atatia ani. Un Bande a part in stil american, cu un plus de umor subtil si incarcat de la inceput si pana la sfarsit cu sentimentul alienarii in cadrul desertificat si iluzoriu al realitatii.

Daca s-a realiza un test de imaginatie si asociere a trairilor, o poza cu Jim Harmusch aratata spectatorilor inaintea proiectiei si-ar gasi un raspuns la final vizionand Stranger..., in mai toate "locurile" din film: personaje, mod de intepretare, muzica de jazz, culoare, cadre si exterioare. Egoul lui Jamusch este "spart" si reflectat in trei personaje aflate in cautarea unui drum in viata: Willie, Eva si Eddie. Willie e timidul, tacutul; imigranta Eva indrazneste si se bucura de calatorie, fiind mult mai deschisa la senzatii;  Eddie e comicul, paiata, flecarul si cel mai lucid dintre toti,  ca si cum Jarmusch si-ar fi pus asistentul de regie in haina personajului. Fiecare personaj e pozitionat altfel, in directia opusa celuilalt, nicio imbratisare sau vreo confruntare. Ce mai, un Paradis ceva mai ciudatel!

Stranger este discontinuu in naratiune, co-substantial, fapt existent inca din scenariul impartit in trei capitole distincte si in genul abordat: road movie. Planurile secventa, cu o durata care flucutueaza intre cateva secunde si minute, sunt separate intre ele prin tablouri in negru. Camera fixa si planurile generale sunt marcile filmului independent. Este cu adevarat fascinant cum mediul comunica starea personajelor, intrebarile si ezitarile, cautarile, un "te iubesc" nedeclarat s.a.m.d. Pentru Jarmusch, miscarea nu inseamna actiune propriu-zisa, dinamism inutil; emotia e redata prin lentoare si un "I Put A Spell On You" de ascultat de mai multe ori.

Somnul natiunii naste frustrarea!
Clujenii Cosmina Pop şi Ruben Kislaki (studenti la Film) vin cu aceasta parodie animata la adresa unei emisiuni dincolo de prostul gust si in apropiere imediata cu frustrarea personala a moderatorului nomina odiosa!

Right Place
Călătoria lui Gruber” sau Cimilitura orchestrei camerale
Filmul ”Călătoria lui Gruber” este o ficţiune care are la bază un eveniment istoric real: vizita ziaristului şi scriitorului italian Curzio Malaparte la Iaşi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Filmul se doreşte, pe de o parte o satiră a comportamentelor şi a birocraţiei românilor, pe de altă parte, într-un plan mai profund, este adus în discuţie subiectul sensibil al deportării evreilor în ceea ce este cunoscut în istorie ca „Pogromul de la Iasi”.

Distribuţia filmului este echilibrată şi aduce în prim-plan actori care reuşesc, în final, să convingă prin prestaţia lor. Merită, deci, menţionaţi Florin Piersic jr. (Curzio Malaparte) – aflat la primul său rol principal, Marcel Iureş (Doctor Gruber), Claudiu Bleont (Col. Niculescu-Coca), Răzvan Vasilescu (Stavarache) şi Alexandru Bindea (consulul italian Guido Sartori).

Pe scurt, subiectul filmului este următorul: la câteva zile după ce Germania şi România atacaseră Uniunea Sovietică, scriitorul italian Curzio Malaparte ajunge la Iaşi, unde capătă un soi de răceală persistentă şi primește o recomandare pentru medicul alergolog Josef Gruber. În timp ce îl caută, descoperă că doar cu câteva zile înainte de sosirea lui în oraş avusese loc un pogrom, în care cetăţeni de origine evreiască din Iaşi fuseseră fie omorâţi în curtea Chesturii, fie evacuaţi cu trenul către o destinaţie incertă şi că doctorul Gruber ar putea fi printre ei. Acesta este începutul “calatoriei” lui Malaparte pe urmele lui Gruber, dar şi un motiv în plus de demascare a incompetenţei şi indolenţei militarilor români.

Pentru veridicitatea personajelor şi locaţiilor din scenariul lui Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu, adaptare a romanului ”Kaputt” (1944), regizorul Radu Gabrea a ales ca actorii să vorbească în germană şi italiană. Limba romană nu lipseşte, însă ponderea este restrânsă şi are o funcţie mai degrabă comică în film (accente, bâlbâieli, înjurături). Ceea ce mi-a atras atenţia la vizionarea în avanpremieră pentru presă are legătură, în mare parte, cu stilul în care a fost tratat subiectul Holocastului în România.

Textul integral pe mix

Film Menu (nr. 1) - Excerpte și... "poftă bună"!












Pentru Zavattini-de Sica,
realitatea umană este un fapt social.

de André Bazin (trad. Gabriela Filippi)

Prin temperament, cât probabil și prin convingere, Zavattini-de Sica socotesc realitatea umană esenţială în primul rând ca fapt social. Nu că n-ar fi interesaţi de individ. Dimpotrivă, „Hoţii de biciclete“ și „Umberto D“ sunt în mod evident pledoarii pentru persoană și fericirea individuală, dar condiţiile acestei fericiri se reduc în fapt la o serie „prealabilă“: șomajul și toate incidentele, statul și ipocriziile lui economice. La Zavattini există pe de-o parte omul și natura sa. și pe de alta, toate complexele condiţionării sociale, din care se nasc suferinţa si drama. Sunt conștient că simplific la extrem, dar nu cred că falsific sensul general al inspiraţiei zavattiniene. Neorealismul este pentru el mai întâi un realism al raportului dintre individ și societate; de aici își trage probabil simpatia și preferinţa criticii „de stânga“. (p.33)

Mere roșii”(1976), un debut promiţător, dar nu lipsit de ezitări
de Andrei Rus

Se poate simţi teama debutantului Tatos în rezervarea cu care abordează secvenţele în încercarea de a nu exagera prin nimic, în nicio direcţie, redarea mediului spitalului de provincie surprins în film. Regizorul încearcă în permanenţă să capteze just realitatearespectivului context. În acest sens, o paralelă cu demersul lui Cristi Puiu din „Moartea domnului Lăzărescu” nu ar fi deloc deplasată. Ambii cineaști își propun să urmărească în modul cel mai firesc cu putinţă personajele în habitatul lor natural. Dacă personajelelui Puiu reușesc în totalitate să convingă prin naturaleţe, prin autenticitate, atât acţiunile lor, cât și limbajul reproducând excelent realitatea imediată, cele imaginate de Tatos se opresc undeva la jumătatea drumului. În primul rând, din cauza post-sincronului,unele dintre replicile date de actorii din „Mere roșii” par nenaturale, literare. Apoi, coloana sonoră punctează anumite momente pentru a le conferi o încărcătură dramatică suplimentară, ceea ce conferăun strat în plus de artificial demersului cineastului. (p. 44)

Noul val de neorealiști
de Cristiana Stroea

Noul Val Japonez (Nuberu bagu) – pentru un grup de regizori defilm din perioada 1950-1970, Noul Val Britanic – 1950-1960, Noul Val Cehoslovac – pentru regizorii unor filme din anii 60, Noul ValAustralian (sau Australian Film Renaissance) – în perioada 1970-1980, Noul Val din Hong Kong, Noul Val Taiwanez etc., fiecare dintre aceste noi valuri desemnează grupuri de regizori cu mai multe sau mai puţine similitudini între ei. De asemenea, în multe cazuri, asemănările dintre ”noul val” al unei ţări și Nouvelle Vagueul francez sunt minime sau mult prea puţin edificatoare. Asta demonstrează că titlul de ”nou val” nu face trimitere în mod automatla mișcarea cinematografică franceză cât, mai ales, desemnează apariţia unor noi creatori, a unor noi viziuni care în mare parte, auculoare locală și contemporană, dar valoare universală. Din acest motiv, nu văd de ce ar trebui contestată atribuirea titlului de nou val perioadei de efervescenţă cinematografică din România care marchează ultimii 3-4 ani și cred că putem folosi expresia pentru sensul ei original, nu pentru cel cu care a fost îmbogăţită de istorie, fără teama de a ne vedea catalogaţi drept epigoni sau imitatori târzii. (p. 55)






Mylène Farmer - Dégénération













Sexy coma
Sexy trauma
Sexy coma
Sexy trauma

Coma des sexes, des styxs, d’éstatique
Coma des sexes, des styxs, extatique
Coma des sexes, des styxs, d’ésta-ta-tique
Coma des sexes, des styxs, esthétiques

Ou
Dégénération
Où, où est, où, où est, où, où est
Ma génération ?

Sexy coma
Sexy trauma
Sexy coma
Sexy trauma

J’suis dans mon lit faut qu’ça bouge
J’sais pas moi, il faut qu’ça bouge
Ce coma là, il faut que ça bouge
J’sais pas moi, il faut qu’ça bouge, faut qu’ça bouge

Sexy coma
Sexy trauma
Sexy coma
Sexy trauma
Sexy, sexy, sexy

Ou
Dégénération
Où, où est, où, où est, où, où est
Ma génération ?

Coma des sexes, des styxs, d’éstatique
Coma des sexes, des styxs, extatique
Coma des sexes, des styxs, d’ésta-ta-tique
Coma des sexes, des styxs, esthétique


Comisara (1967) – Arta şi “muncile” lui Aleksandr Askoldov
Înainte de perestroika lui Gorbaciov şi căderea Cortinei de Fier în Europa, filmul de factură istorică se dovedeşte o constanţa tematico-valorică a cinematografiei ruseşti. Exemplele sunt variate şi numeroase, de la Yakov Protazanov (Părintele Sergey, Aelita), Eisenstein (Alexandr Nevsky, Crucişătorul Potemkin) şi Grigori Chukhrai (Balada soldatului, Al 41-lea) până la Mikhail Kalatozov (Zboară cocorii) şi Elem Klimov (Du-te şi vezi). Dintre toate acestea, filmul Comisara (1967) este unic în istoria cinematografiei, datorită sorţii pe care a trebuit să o îndure regizorul Aleksandr Askoldov încă de la început. Din fericire, reabilitarea a avut loc şi este una binemeritată în ciuda farsei istorice.

Notorietatea filmului este dată în special de povestea “incidentului” care a stat la baza realizării acestei capodopere. Nu este nicio exagerare! Încă de pe platourile de filmare, Askoldov a făcut cunoştinţă cu cenzură comunistă de la Goskino (varianta CNC-ului românesc), fiind forţat de către autorităţi să renunţe la multe dintre scenele dramatice din film: pe de o parte, ideea de revoluţie nu trebuia să aibă accente atât de eroice, pe de altă parte, în una din scenele-scheie, naşterea era “cenzurată” şi trebuia descrisă mai puţin natural şi emoţionant. Cât despre idea de Holocaust şi familie evreiască în mijlocul revoluţiei, nici nu se punea vorba! Filmul se dorea a fi o propagandă pentru Partidul Comunist la împlinirea a 50 de ani de la evenimentele din 1918, când a avut loc Războiul Civil Rus dintre “rosii” bolşevici (comunişti) şi “albii” monarhişti.

În cele din urmă, filmul a “căzut” la vizionarea Comisei şi nu a mai ajuns pe marile ecrane, iar cariera lui Askoldov îşi găsea finalul înainte de a fi început. Filmul era pus la index, iar autorul devenise pentru prea măritul Partid persona non grata. Au trebuit să treacă mai bine de douăzeci de ani până la recunoaşterea valorii certe a creaţiei lui Asklodov. În 1988 filmul “iese” din cutia în care fusese pus de cenzură şi câştigă Premiul Juriului şi premiul FIPRESCI în cadrul festivalului de la Berlin, după ce în urmă cu doi ani acelaşi Goskino refuzase finanţarea restaurării şi reabilitarea “Comisarei” la festivalul de film de la Moscova.

Articol complet pe mix