"De ce ai renunţat la totul la vârsta de douăzeci de ani", îl întreabă Louis Malle pe cerşetor.
"Pentru că viaţa este o iluzie", vine răspunsul.
Louis Malle din Ascensor pentru eşafod, unul din filmele noir de calitate la care ţin foarte mult, nu este acelaşi în perioada sa "documentaristică" de la sfârşitul anilor '60: miniseria L'Inde fantome (1969) în şapte episoade a câte 51 de minute şi Calcutta (1969). India devine o obsesie pentru regizor, un caleidoscop cultural şi centru religios mai cu seamă. De unde această dorinţă pentru exotismul cultural, sărăcia urbană şi drumul spre religia hindusă, obiceiuri, curiozităţi şi diferenţe de status social? Cu siguranţă, India văzută de Malle de-a lungul a şase luni se doreşte a fi o altă imagine a unei societăţi aflată în pragul foametei, căreia nu îi lipseşte un puternic simţ religios ancestral. Şi de ce nu, pe plan personal, o terapie a sufletului şi a regăsirii unui sens în viaţă şi creaţie!
Opţiunile politice ale regizorului şi comentariile din subtext pot fi totuşi traduse şi de un lector mai puţin instruit, de atunci, de azi şi un pic de mâine. Problemele încă există, iar atacul către identităţi este mult mai puternic acum, din păcate, subversiv, cu ţintă spre esenţă, spre spiritualitate. Louis Malle aduce în discuţie, de pildă, în Calcutta tema diferenţelor existente între periferii şi aşa-zişii burghezi indieni, cu accent britanic; suntem martorii unei nunţi pregătite între familiile senatoriale, cu fastul şi înţelegerile financiare care stau de fapt la baza unor astfel de uniuni; intrăm în slum-urile din (vechea) capitală şi avem un contact vizual cu leproşii, "o castă aparte ai cărei membrii se căsătoresc între ei".
Imaginile sunt fascinante şi şocante în acelaşi timp, contrastante, de cele mai multe ori grăitoare prin însăşi forţa de transmitere a operatorului prin camera de filmat. Naraţiunea este redusă, bine punctată, într-un stil recitativ cum numai francezii ştiu să realizeze astfel de documentare. Fondul acustic este impregnat de zgomotul urban al maşinilor, suprapopoulat de copii şi cerşetori, oameni aflaţi într-o stare de supravieţuire la propriu, totuşi extrem de spiritualizati şi fideli riturilor mundane şi extra-mundane: baia din Gange, căsătoria, moartea, cântecul şi viaţa. O lume pe care credem că o înţelegem şi care se află foarte departe geografic şi spiritual de centrele ordinii şi tehnologiei perfecte.
"Pentru că viaţa este o iluzie", vine răspunsul.
Louis Malle din Ascensor pentru eşafod, unul din filmele noir de calitate la care ţin foarte mult, nu este acelaşi în perioada sa "documentaristică" de la sfârşitul anilor '60: miniseria L'Inde fantome (1969) în şapte episoade a câte 51 de minute şi Calcutta (1969). India devine o obsesie pentru regizor, un caleidoscop cultural şi centru religios mai cu seamă. De unde această dorinţă pentru exotismul cultural, sărăcia urbană şi drumul spre religia hindusă, obiceiuri, curiozităţi şi diferenţe de status social? Cu siguranţă, India văzută de Malle de-a lungul a şase luni se doreşte a fi o altă imagine a unei societăţi aflată în pragul foametei, căreia nu îi lipseşte un puternic simţ religios ancestral. Şi de ce nu, pe plan personal, o terapie a sufletului şi a regăsirii unui sens în viaţă şi creaţie!
Opţiunile politice ale regizorului şi comentariile din subtext pot fi totuşi traduse şi de un lector mai puţin instruit, de atunci, de azi şi un pic de mâine. Problemele încă există, iar atacul către identităţi este mult mai puternic acum, din păcate, subversiv, cu ţintă spre esenţă, spre spiritualitate. Louis Malle aduce în discuţie, de pildă, în Calcutta tema diferenţelor existente între periferii şi aşa-zişii burghezi indieni, cu accent britanic; suntem martorii unei nunţi pregătite între familiile senatoriale, cu fastul şi înţelegerile financiare care stau de fapt la baza unor astfel de uniuni; intrăm în slum-urile din (vechea) capitală şi avem un contact vizual cu leproşii, "o castă aparte ai cărei membrii se căsătoresc între ei".
Imaginile sunt fascinante şi şocante în acelaşi timp, contrastante, de cele mai multe ori grăitoare prin însăşi forţa de transmitere a operatorului prin camera de filmat. Naraţiunea este redusă, bine punctată, într-un stil recitativ cum numai francezii ştiu să realizeze astfel de documentare. Fondul acustic este impregnat de zgomotul urban al maşinilor, suprapopoulat de copii şi cerşetori, oameni aflaţi într-o stare de supravieţuire la propriu, totuşi extrem de spiritualizati şi fideli riturilor mundane şi extra-mundane: baia din Gange, căsătoria, moartea, cântecul şi viaţa. O lume pe care credem că o înţelegem şi care se află foarte departe geografic şi spiritual de centrele ordinii şi tehnologiei perfecte.
Trimiteți un comentariu