Max Cohen (Gullette) este un matematician genial, cu un comportament ceva mai ciudat, anti-social. El detesta contactul cu alte persoane si este obsedat de un singur lucru: cum functioneaza Bursa si care sunt cauzele fluctuatiilor in sus si in jos de pe piata. Enigma rezulta a avea solutia printr-o analogie cu celebrul model matematic: raportul de aur sau, cum il numea acad. Solomon Marcus, numar de aur existent in univers, in natura, in pictura, arhitectura, religie. Cercetarea incepe de la Pitagora si este regasita in schitele lui Da Vinci, mai exact in Omul Vitruvian. Din pacate, totul sau orice lucru are un pret. Temerile si fobiile se instaleaza in mintea lui Max, halucinatiile si persecutia isi fac loc de asemenea, iar anxietatea progreseaza ireversibil spre nebunie. Vocea ratiunii intruchipata de Sol Robeson, mentorul si fostul profesor al lui Max,va fi invinsa si supusa obsesiei, deoarece "mama mi-a spus intotdeauna sa ma feresc de Soare".
Pi este unul dintre acele filme independente care nu te poate lasa indiferent dupa ce l-ai vazut pentru prima data. Regizorul Darren Aronofsky nu are prea multe "resurse" vizuale, insa nu il impiedica sa tina la un nivel ridicat tensiunea si suspensul, fara prea multe efecte speciale, in tonuri de alb-negru cu unghiuri interesante pentru lumina camerei de filmat. Coloana sonora este, cum se putea altfel, halucinanta si hipnotica. Aronovsky realizeaza astfel un montaj "hip-hop", in care "o serie de imagini sunt aratate in fast-motion, la care se adauga efecte sonore, in scopul unei actiuni anume, de pilda luarea unei supradoze de droguri". Tocmai aceasta accelerare si decelerare a planurilor in regim inainte-inapoi creeaza senzatia de suprarealism, underground, paranoid. Recomandare...
din Este sau nu este Ion (2005) - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Herta Müller
IERI am pus un ac ÎN cer N-a rămas sus ÎN orice caz L-AM pus ŞI azi apoi în TREN am stat în DOI la separeu cu un şahist rus de rangceva mai ridicat s-a deplasat la DOROHOI LA un CONCURS mi-a semnalat că-i interzis CE fac DAR eu i-am zis NU nicidecum şi să vedeţi că nici măcar umbrela simplă de ţ înţar cu epoleţi C ARE LA O adică se mai şi ridică din pereţi CU piesele de bicicletă furate dintr-o fabrică
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) a fost realizat la doi ani distanţă de la Moartea domnului Lazarescu (2005) de Cristi Puiu. Aşa-zisul "val” de regizori români (titulatura ne aparţine) îşi făcea prezenţa în mod clar, cu succes naţional şi internaţional, recenzii elogioase din partea criticii şi invitaţii în marile jurii internaţionale. În 2009 Cornel Porumboiu vine cu Poliţist. Adjectiv, confirmând că filmului românesc de lung-metraj îi şade bine la Cannes din doi în doi ani. Asta nu mă împiedică totuşi să afirm că, în timp ce Cristi Puiu descrie în "Moartea domnului Lazarescu” drama individuală şi socială, inspirată dintr-un eveniment real cu un impact mult mai important, alta e situaţia în 432-ul lui Cristian Mungiu. Pentru mine, Puiu "copiază" realitatea, pe cand Mungiu o transfigurează.
Cristian Mungiu a ales să devină regizor. Putea foarte bine să devină scriitor, istoric sau culegător de texte, poveşti de pretutindeni. "Competenţele” sale sunt evidente în modul în care îşi gândeşte proiectul cinematografic "Amintiri din epoca de aur” - o trilogie alcătuită dintr-un film dramatic (4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile), o comedie (Tovarăşi, frumoasă e viaţa) şi un film de dragoste (Dragoste în timpul liber). Mungiu este fidel propriei concepţii şi nu ezită să o exprime public de câte ori are ocazia:
Ce înseamnă să prezinţi realitatea? Realitatea doar există, lucrează, ne înconjoară, mă rog, treaba ei. Eu dacă zic o poveste, în film sau altcumva, deja am o opţiune personală asupra a ceea ce povestesc. Referitor la filme, cred însă că ele trebuie să fie verosimile, să simuleze realitatea cît mai bine, dar să reuşească în acelaşi timp să prezinte o poveste pe care ceilalţi s-o urmărească. Cu alte cuvinte, povestea să fie întotdeauna posibilă, chiar dacă poate nu foarte probabilă.
Madonna si Christopher Walken in unul dintre cele mai interesante si "cinematografice" videoclipuri ale anilor '90. Ea - o femeie de cariera in cautarea fericirii, care traieste noaptea promiscuitatea interzisa intr-una din Porunci; El - un inger pazitor, cu o existenta asemanatoare, pierduta nu se stie cum si "dedicata" protectiei blondei "bad girl". Spre final, reintalnirea dintre cei doi va avea loc nu inainte de un "sarut al mortii".
De remarcat, situatie ceva mai rara in cariera Madonnei pana la albumul Ray Of Light, atentia pentru versuri, orchestratie si conceptul video integrate in Bad Girl, unul dintre single-urile de pe controversatul album "Erotica" din anul 1992. Regizor este David Fincher si brusc de pe imdb ies in evidenta filme precum Seven, Fight Club (10+), The Curious Case of Benjamin Button
Something's missing and I don't know why I always feel the need to hide my feelings from you Is it me or you that I'm afraid of I tell myself I'll show you what I'm made of Can't bring myself to let you go
Don't want to cause you any pain But I love you just the same And you'll always be my baby In my heart I know we've come apart And I don't know where to start What can I do I don't wanna feel blue
Bad girl drunk by six Kissing someone else's lips Smoked too many cigarettes a day I'm not happy when I act this way
Bad girl drunk by six Kissing some kind stranger's lips Smoke too many cigarettes today I'm not happy, I'm not happy
Something's happened and I can't go back I fall apart every time you hand your heart out to me What happens now, I know I don't deserve you I wonder how I'm ever gonna hurt you Can't bring myself to let you go
I don't want to cause you any pain But I love you just the same And you'll always be my baby In my heart I know we've come apart And I don't know where to start What can I do I don't wanna feel blue
Palme d'or la Cannes în 1957 pentru "Scurtă istorie" şi o fereastră mică deschisă de cinematografia romană înspre Europa. Acolo vor mai ajunge cu succes Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie. În rest, uşile vor fi închise mai bine de patru decenii din lipsa de talent şi ca urmare a pactului încheiat de majoritatea regizorilor români cu regimul de până în '89. Cei buni şi remarcabili nu au abdicat niciodată la principiile vocaţiei şi personalităţii lor. Fără nume, va rog!
Cunoscutul critic si istoric al filmului Georges Sadoul afirma urmatoarele despre Omulet:
“Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm şi imaginaţie. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.”
Descrierea şi motivaţia ideii din jurul creării Omuleţului sunt cel mai bine redate de Iop Popescu Gopo însuşi:
“Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bunăvoie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă.”
Motto: I wish you could step out of yourself and just look. (Matthew)
Bertolucci este cunoscut pentru Ultimul Tango la Paris, Ultimul Împărat şi Novecento – 1900, adevărate proiecte cinematografice şi incursiuni în istoria dramatică a personajelor, de la naştere până la disoluţie şi exploatare. În majoritatea filmelor realizate, Bertolucci vine cu tema diferenţelor existente între generaţii, cu un element dramatic declanşator (suicid, omucid), pe fondul relaţiilor defectuoase dintre copii şi părinţi, dintre iubirea şi pasiunea oarbă a unui bărbat matur pentru Lolita sa (Last Tango in Paris, 1972), până la ultimele consecinţe.
În La Luna (1979) este vorba chiar de relaţia incestuoasă a cântăreţei de operă Caterina pentru fiul Joe, pierdut în lumea drogurilor. Poate că singurul eşec cinematografic şi de imagine pentru regizorul italian este Little Buddha (1993), povestea spirituală a lui Siddharta-Buddha (interpretat de Keanu Reeves!!!) care, din pură ignoranţă, atinge iluminarea universală.
Dorinţa lui Bertolucci de a dubla succesul “ascensiunii şi decăderii” lui Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, din urmă cu şase ani, este evidentă şi cu atât mai jenantă pentru un regizor care mai mereu a dorit să împace filmul de artă cu filmul comercial, de consum. Ca şi în cazul altor regizori, Parisul devine pentru Bertolucci fundalul multor poveşti poliţiste şi intrigi politice, întâlniri între studenţi şi amoruri juvenile, cu accente obsesive (Partner, Il Conformista, Ultimul tango la Paris sau The Dreamers din 2003).
Bertolucci a reuşit în cea mai recentă producţie, intitulată The Dreamers, să realizeze o sinteză aproape perfectă între toate ideile şi căutările sale anterioare: politică (fascism, comunism), sexul şi multiplele referinţe cinematografice (Der blaue Engel, Mouchette, Freaks, À bout de souffle etc.) Alex. Leo Şerban consideră The Dreamers “ca unul din filmele cele mai jubilatoare făcute de maestrul italian”, în timp ce Andrei Gorzo, în ciuda distanţei impuse faţă de receptarea generală excesiv de laudativă, declară că “sunt ultimul om care ar subestima acest farmec sau care ar încerca să reziste ritmurilor voluptuoase compuse de Bertolucci”. Iulia Blaga găseşte, în mod paradoxal, substanţa filmului chiar în titlul articolului său şi mai puţin convingător în argumentaţie: The Dreamers. Trezirea la viaţă în Parisul lui 1968.
Ce este, de fapt, The Dreamers? Mai întâi, romanul The Holy Innocents scris de Gilbert Adair şi apărut la editura Trei. După aceea, vorbim de ecranizarea lui Bertolucci, un proiect în care s-a implicat atât din punctul de vedere al distribuţiei, cât şi din perspectiva relaţiei regizor-scenarist (acelaşi Gilbert Adair). În final, a rezultat un nou roman care a fost rescris de Adair pentru acest film, primind titlul The Dreamers. Bertolucci declara într-un interviu:
Ce ştiu Michael, Louis şi Eva despre ‘68? Aproape nimic. Tinerii din ziua de azi nu ştiu mult despre acea perioadă. Aşa că le-am arătat multe buletine de ştiri, care au fost difuzate la televiziune în acea perioadă. Într-un anumit moment am vrut să-i pun să citească textele care erau esenţiale pentru acea perioadă, dar mi-am dat seamă că ar fi prea mult, s-ar ridica nişte întrebări la care mi-ar fi imposibil să răspund. Aşa că m-am hotărât ca această confruntare să fie mai subtilă.
Totul porneşte de la participarea tanărului Matthew (Michael Pitt) la una dintre demonstraţiile de protest provocate de destituirea directorului Cinematecii Franceze, celebrul şi incomodul Henri Langlois, de către ministrul Culturii, André Malraux, în februarie 1968. Acolo o va cunoaşte pe ”sofisticata” şi senzuala Isabelle (Eva Green) – în lanţuri, beretă roşie, țigară în colţul gurii – cu care se împrieteneşte în stilul coup-de-foudre, şi cu introvertitul ei frate geamăn Theo (Louis Garrel).
Isabelle şi Theo îl găzduiesc pe Matthew în labirinticul şi ”burghezul” lor apartament imediat ce părinţii decid să plece pentru o lună la mare. Prizonieri ai unei realităţi paralele, în care personajele şi filmul coexistă, cei trei prieteni încep un joc interesant al întrebărilor şi răspunsurilor, al provocărilor şi pedepselor. Ei se refugiază de ceea ce se întâmplă pe stradă, de protestele violente de afară şi experimentează juvenil, reciproc emoțiile, stările şi sexualitatea, jucând o serie de farse – cu trimitere la pasiunea lor comună, cinematograful – din ce în ce mai elaborate. Trezirea din copilărie va avea loc într-o noapte, când o piatră aruncată în geam va tulbura somnul celor trei “copii teribili” aşezaţi ca nişte fetuşi, goi şi temători de ceea ce va urma.
Muzica lui Edith Piaf, Janis Joplin, Hendrix, Clapton, polemica dintre Matthew şi Theo de a alege între Chaplin şi Buster Keaton cel mai mare comic, traversarea în fugă a Luvrului pentru a stabili un nou record de viteză față de personajele din Bande à part – iată câteva dintre punctele forte ale unuia dintre filmele de o rară frumuseţe şi profunzime, trepidant, “visător”…
Îmi este greu să vorbesc despre Tarkovski şi filmele sale, puţine la număr e adevărat, însă atât de consistente şi suflate cu geniul poetului-regizor. Ce a fost până la Tarkovski mi se pare o strădanie demnă de lăudat şi de admiraţie. Ce a făcut Tarkovski este măreţ, unic, mai tot timpul ironizat chiar de studenţi, regizori şi greşit înţeles sau interpretat.
Pentru mine, un cinefil al calităţii, al perspectivei pământului inundat de lumină şi păşind încet spre un nu-ştiu-ce, între trecut, prezent şi un viitor mai puţin idealizat ca-nainte, fiecare dintre cele 11 filme ale lui Tarkovsky, laolaltă cu documentarele din timpul vieţii şi cele postume, mă invită la o analiză a imaginii şi ideii conţinute în fiecare cadru cum niciun alt film nu a "ştiut" să mă domine şi să îmi creeze impresia că îl pot înţelege. Eronat! Poezia lui Tarkovsky nu este lucidă, palpabilă, materială; dimpotrivă, am fost supus senzaţiilor şi percepţiilor atemporale, plonjând de fiecare dată în vis, în subconştient, purtat de o simfonie nemaiauzită şi irepetabilă.
"Lectura" mea continuă şi bucuria este întotdeauna alta, nouă, proaspătă, insaţiabilă până la ficţiune. Tarkovski foloseşte materia şi o transformă în "hrană" pentru suflet, implicându-şi vizitatorul, adică spectatorul, în Zone şi spaţii paralele, date uitării de lucizi şi cei care cred că "se regăsesc" şi trăiesc exclusiv prezentul. Încă o dată, eronat! Regăsirea timpului inventat de Tarkovski există din simplul motiv că apare dintr-o imaginaţie cu semnificaţie, cu sens.
Nostalgia, copilăria, viitorul, inter-planurile şi natura, cu ajutorul tuturor elementelor care o compun spaţial şi cromatic (apa, fântâna, animalele, verdele puternic, noaptea etc.), reprezintă pletora semantică a universului lui Tarkovski. Zerkalo (Oglinda) este una din "treptele" acestei construcţii solide, finalizate la timp (54 de ani) ca dovadă că Fericirea există doar în măsură în care nu te "grăbeşti" să trăieşti, ci te "bucuri" să zideşti. Hipnoza şi credinţa (atenţie, nu religia) sunt cuvintele cheie şi Tarkovsky - nicio teamă-, se adresează tuturor. E nevoie de răbdare, de "aşezare" şi deschiderea simţurilor din interior spre exterior, prin educaţie si suferinţă necesară.
