"Filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în camera viselor cu naturaleţe. El nu explică nimic şi în definitiv, ce-ar putea să explice? El este un vizionar care a reuşit să-şi pună în scenă viziunile, folosind cel mai greu, dar totodată şi cel mai simplu dintre procedee. Toată viaţa am bătut la uşile camerelor în care el se mişcă cu atâta naturaleţe. Doar rareori am reuşit să mă furişez acolo. Eforturile mele conştiente au sfârşit, în cea mai mare parte, în eşecuri jenante: "Oul de şarpe”, "Atingerea”, "Faţă-n faţă” şi aşa mai departe.
Fellini, Kurosawa şi Bunuel se mişcă în aceleaşi zone ca şi Tarkovski. Antonioni se află pe drumul cel bun, dar a murit sufocat de propria-i plictiseală. Mellies s-a aflat tot timpul acolo, fără că măcar să se gândească la asta. Era un magician al profesiei.
Filmul ca vis, filmul ca muzică. Nicio altă artă nu reuşeşte, aşa cum o face cinematograful, să ocolească conştiinţa noastră diurnă şi să se îndrepte direct spre sentimentele noastre, în profunzimea casei crepusculare a sufletului..."
Traductibil mult mai corect prin "Între ziduri" (evident nu "În clasă"), filmul lui Laurent Cantet a primit din partea criticii şi a juriilor de specialitate recunoştinţa pe care o merită, concretizată în analize favorabile şi premii la festivaluri importante. Există totuşi elemente care "scapă" în drumul pe care îl parcurge François Begaudeau, profesor şi actor, de la carte la proiectul filmului.
Incomparabil mai bun ca un Dangerous Minds, după cum remarca aseară Andrei Gorzo la cineclubul Next, unde personajele erau şablonate, cu o direcţie precisă de evoluţie şi involuţie, Entre les murs e credibil şi plăcut la vizionare. Impresia produsă în timpul discuţiilor lungi şi aprinse profesor-elevi aduce cu un soi de complicitate a locului, a disputelor politico-rasiale neintermediate de cameră de filmat. Deşi prezentă între elevi, această dispare sau intră în atmosfera clasei, nu impune un stil. Deloc artificială, absolut naturală.
Ar fi oarecum prozaic să consider Entre les murs un film despre profesori şi elevi, o descriere a conflictului dintre generaţii şi a raporturilor care se stabilesc între Autoritate şi cei care trebuie să se supună, între regulile prestabilite şi revoltă. Aceste lucruri există şi sunt evidente în film, aduse în prim-plan ca într-un documentar bine realizat în aproape 80% din durată. Filmul "curge" natural, este autentic, actorii-elevi îşi îndeplinesc sarcinile impuse de regizorul Cantet şi "regizorul" Begaudeau.
Cine e acest profesor şi care e relaţia sa cu elevii? Profesorul François Marin predă franceză şi este diriginte într-o şcoală pariziană banlieu, populată de copiii de imigranţi turci, africani, asiatici, arabi etc. Marin este când ofensiv şi didactic cu elevii săi din postură sa de profesor de franceză şi de diriginte, când defensiv în întrunirile profesorale din cancelarie sau în întâlnirile cu directorul. Păstrând proporţiile, Marin este aidoma acelui Socrate din ciclul "Liceenilor" ante '89, războinic în clasă, care ridica probleme de moralitate şi făcea investigaţii în intimităţile tulburate ale elevilor, şi care nu ezita să îi apere în faţa colegilor de cancelarie. Un Socrate din Republica lui Platon amintit spre final, deloc întâmplător!
Souleymane, Esmeralda, Wey, Khoumba sunt "actorii" din Entre les murs - fragili, revoltaţi, emotivi sau tăcuţi-, toţi o oglindă a unei realităţi în continuă desfăşurare, puşi să înveţe o noua limbă, să conjuge corect verbul "a fi", să se exprime liber, fără să încalce regulile jocului. Unii o vor face, printre care Khoumba şi Souleymane. Khoumba va tăcea şi îşi va învăţa lecţia, cu riscul de a-i preda ea însăşi o lecţie profesorului "isteric". Singurul care se opune şi declară război valorilor democratice pe care Marin le "produce" în clasă este Souleymane. Exmatricularea vine ca o soluţie şi lecţie severă, deşi fondul problemei stă într-un misunderstanding semantic: elev "cu limite" vs. elev "limitat".
Într-un fel, filmul este şi povestea lui Marin. Întrebările către elevi sunt şi întrebările lui, conflictele interioare in ceea ce priveste apartenenţa la o minoritate sexuală sau de rasă. Concepţiile lui liberale, democratice vizavi de instituţia în care predă sunt altele, opuse în mare măsură, actuale şi stimulative pentru dialog, evitând penitenţa ca formă de rezolvare a conflictului. În cazul lui Souleymane, decizia nu îi (mai) aparţine.
Andrei Gorzo afirma că romanul scris chiar de profesorul-actor este mult mai interesant prin stilul literar de mozaic, în care discuţiile din clasă şi cancelarie au o pondere relativ mai mică în român, iar insomniile scriitorului sunt evocate adesea, lucru ce "deteriorează" luciditatea scriiturii (fragmentare si "franturi"). Aş zice că în film se simte o anumite tensiune a profesorului, poate într-un grad mai mare ca stările puberilor de 14-15 ani.
Se pune, însă, o întrebare: e posibil să recreezi atmosfera literară printr-o transpunere cinematografică? Personal, nu cred că e posibil, în condiţiile date de un material literar incongruent, greu de ecranizat, cu multe "reziduuri" şi greu de rescris ca un scenariu cinematografic. Motivul pentru care filmul "câştigă" este decupajul clasic, convenţional, plăcut, fără pretenţii exagerate, fapt care ajută la înţelegerea şi asimilarea subiectului. Unde se produce eroare? În continuitate, în alegerea momentelor, în special cele din final. Unul e acela în care ultima elevă care părăseşte clasa la sfîrşitul anului şcolar declară că n-a învăţat nimic. Un altul e imaginea de sfârşit de an, imaginea filmului suferind o transformare vizibilă, deconcertantă la nivelul expresiei personajelor. Se simte aici o pauză temporală de filmare între scenele de dinainte şi ultimele cadre cu elevii în bănci şi profesorul Marin ceva mai relaxat, mai odihnit după nopţi de nesomn.
Există filme şi filme după clasificări precise sau improvizate, după gusturi, după stare, după efecte speciale şi mai ştiu eu câte în lună şi în stele în gândurile oamenilor! Există, deci, regizori cu filmele lor, respectiv actorii din distribuţie - principali, secundari, episodici, figuranţi etc. Regizorul e un dumnezeu acolo pe platou şi, de obicei, cel al cărui nume rămâne în memoria colectivă. Nu întotdeauna se întâmplă, din fericire, aşa ceva!
Al Pacino şi Gene Hackman reuşesc în The Scarecrow să "şteargă" dincredits un regizor anonim - precizez doar pentru mine - pe nume Jerry Schatzberg, aducând forţă şi emoţie în interpretarea personajelor. Chiar dacă vine după succesul de la Naşul, Al Pacino nu pierde mai nimic în a fi credibil şi...incredibil alături de Gene Hackman, mai "vârstnicul" său partener din The Scarecrow.
Prin ce este impresionant acest film faţă de altele? Aparent prin puţine elemente, dacă ar fi să amintesc de alte producţii post '69 care propun aceeaşi temă a alienării dezolante, printre care de amintit sunt Midnight Cowboy, Easy Rider, Stranger Than Paradise sau chiar The Conversation. Aducând cu personajele lui Steinbeck din Of Mice and Men şi anunţând un alt cuplu cu "opozabilitati" evidente, că în cazul lui Jack şi Parry din The Fisher King, Max (Gene Hackman) şi Francis (Al Pacino) se întâlnesc în decorul arid al vieţii lor, de unde vor începe un drum spre propriile vise, lăsate undeva în aşteptare din cauza lipsei de orizont şi maturitate, în definitiv o laşitate de care sunt poate prea conştienţi încă de la începutul filmului.
Amândoi se îndreaptă către o libertate pe care nu o merită decât abia în final, o libertate "după faptă şi răsplată". Sună dur, în film se întâmplă să fie poate prea tragic! Scarecrow pare o poveste, o închipuire în mintea rătăcită a lui Francis. Cine este de fapt Scarecrow şi ce poate însemna o astfel de identificare? Povestea "sperietorii de ciori" trădează o astfel de luciditate a personajelor, când de fapt acestea încă nu o dobândiseră. Max nu râde, o face Francis în locul lui.
La un moment dat, dacă nu ar fi şi cromatică prea caldă pentru trama dramatică a filmului, trădând în mod clar "background"-ul de fotograf al regizorului, aş zice că acestea sunt simple scăpări de început pentru Schatzberg. Mă îndoiesc pentru simplul motiv că el mizează pe aceste elemente în mod excesiv, la care se adaugă soluţia regizorală de "ieşire" (exit din viaţă) a lui Francis. Intenţia, recunosc, este bună, însă s-ar fi putut întâmpla mai devreme, nu neapărat pe fondul instalării schizofreniei şi a veştii din final care pregătesc "eliberarea" lui Francis.
Renunţ cu uşurinţă la viziunea critică pentru că importantă şi revelatorie pentru mine nu au fost regia şi imaginea, după cum am spus mai devreme, ci disponibilitatea actorilor de a juca şi de a se juca în faţă pânzei, reuşind să treacă şi dincolo de acest obstacol fizic. Actorii sunt personaje, în acest caz reuşind să fie şi oameni cu slăbiciuni şi idealuri. Din acest motiv recomand să vedeţi Scarecrow, un zâmbet cu faţa spre noi când realitatea este prea serioasă şi pragmatică. Atenţie însă la excese!
I-a cerut mâna în deşert, s-au căsătorit la mare, nouă zile de miere, au petrecut la Baleare.
La cină-au avut un meniu special - tocană de alge şi-un peşte rotund. Iar în timp ce mâncau, aleasa şi-a pus o dorinţă în gând.
Dorinţa i s-a împlinit - a născut un copil. Dar era, oare, micuţul uman? Hmmm, posibil!
Zece degete la mâini, tot aşa la picioare, avea puţulică, vedea, putea auzi şi simţea, dar normal? Nu prea. Această nenaturală naştere, această pacoste+a lor era începutul, sfârşitul şi suma jurămintelor.
Ea ceru socoteală la doctor: "Cum să fiu al meu ast băiat!? Miroase a ocean, a fructe de mare, -i sărat!"
"Ar trebui să mulţumeşti pentru atât noroc, chiar săptămâna trecută am consultat o fetiţă cu trei urechi şi un cioc. Că fiul tău seamănă c-o stridie Ce vină am, oare? .... Nu v-aţi gândit, din întâmplare, să închiriaţi o casă aproape de mare?"
Fără a şti ce nume să-i dea, i-au spus, simplu, Sam, şi uneori, când regretau că n-au doică, "chestia aia ce seamănă-a scoică".
Se întrebau toţi, dar nimeni nu ştia când Băiatul-stridie va părăsi cochilia.
Cvadruplii familiei Thompson l-au spionat într-o joi, clapetă i-au spus şi-au fugit înapoi.
Într-o după-amiază de vară fu lăsat singur în ploaie. La intersecţia străzilor Seaview şi Main, privea curgând în canal vârtejuri de apă, şuvoaie. Mama lui, pe şosea, rulând încet pe prima arteră, bătea darabana în bord - nu-şi putea stăpâni supărarea, frustrarea, durerea. "Pe bune, dragule - spuse ea - , ştiu, pare o glumă proastă, dar ceva miroase a peşte şi-aceea-i a noastră odraslă. Nu-mi place să o spun, dar tre' acceptat, dai vina pe el pentru problemele tale din pat."
Bărbatu-ncercă alifii, cumpără loţiuni, poţiuni, tinctura de plumb. Îl ustură, îl mâncă, sângeră îndelung. Doctorul spuse: "Nu pot fi sigur, dar cauza poate fi ea însăşi un leac. Se spune că stridiile-s afrodisiac. De v-aţi mânca fiul, s-ar putea să o faceţi neîncetat!".
Pe vârful degetelor tatăl veni pe ascuns, - era o noapte cu lună - avea broboane pe frunte, iar pe buze, - o minciună. "Băiete, eşti fericit? Nu vreau să mă bag, dar tu nu visezi îngeri cu care te joci printre nori? Nu ţi-ai dorit niciodată să mori?"
Sam clipi dublu din ochi, dar rămase tăcut. Tatăl strânse cuţitul în pumn şi-şi lărgi nodul cravatei la gât.
De cum fu înşfăcat, Sam se scăpă-n pijamale de frică. Tatăl duse cochilia la gură şi Sam fu-nghiţit într-o clipă.
L-au îngropat degrabă-n nisip, lângă mare, - au lăcrimat puţin, s-au rugat - când s-au întors acasă era încă soare.
O cruce din surcele era mormântul Băiatului-stridie. Cuvintele scrise-n nisip spuneau că Isus mântuie.
Dar amintirea lui se pierdu odată cu primul val mai înalt. Odată ajunşi acasă în pat, el o sărută şi îi spuse: "Hai să ne facem de cap".
"De data aceasta", şopti îngrijorată, "să ne gândim, te rog, la o fată".
(Transcriere din "Dilemateca", anul IV, ianuarie 2009)
Unu şi cu una fac O şi M. O - la-nceput şi la final de viaţă, M - cine ştie gându-i ascuns? Ascult în seri difuze un cânt de mult apus, Scufundat în retorici simple, demult stinse!
Ce trăiesc, ce gândesc, ce iubesc, ce urăsc? Vreau acum să ştiu, de nu- praf în vânt! Pasărea care zboară lin, oare cată pământul? OM-ul care vine şi pleacă de nicăieri adus, Drept cine îi dă spre Cer să vadă?
Culori noi inundă gândul searbăd, În viitor, cine ştie, un Soare va ieşi. Las pix, creion şi taste pe masa cu imagini fixe, Când pot, zic "gata, nu mai vreau", bine? Final de(-)scris rătăcit când pleoapele se-nchid!
Dacă Radu Paraschivescu inaugura în urmă cu doi ani la editura Humanitas colecţia "Râsul lumii" printr-o serie de autor de ghiduri de proaste maniere (Ghidul nesimţitului, Mi-e rău la cap, mă doare mintea şi Fie-ne tranziţia uşoară), in notă ironico-neaoşă, presărate cu situaţii şi categorii bine exemplificate şi definite, iată că a venit momentul şi pentru un Atlas de mitocănie urbană, de fapt o anticampanie iniţiată de Radio Guerilla în spaţiul media, ca urmare a fenomenului din ce mai vizibil de prostie, şmecherie şi nesimţire a specimenelor de import-export, apărute din periferii în metropolele "călduroase":
Piţipoanca de companie (Siliconatus Felina) Ţăranul de mall (Mallus Homo Retardus) Mârlanul de Dorobanţi (Dorobantio Ostentativus) Mitocanul de birou (Multinationalus Mitocanus) Cocalarul din trafic (Musculo Cocalarus) Bădăranul de cinematograf (Pelicula bipedo retardus)
Interesantă pentru profilul blog-ului este tipologia Bădăranului de cinematograf, descris astfel:
"Posesor al unui IQ deloc ridicat, acest exemplar umblă în haită, însoţit de cele mai multe ori de câte o femelă platinată, eventual botoxată.
Indiferent de filmul rulat, va avea întotdeauna de sorbit din pahar sau de făcut câte un comentariu interesant pentru cei din specia lui, enunţat cu voce tare.
Se instigă reciproc, prin hârjoneli şi ţipete ce definesc specia: "Pensionarii, cu faţa la perete!”, "Bine, băăă”, sau "Arde-o, frateee”, poate fi considerat pe drept cuvânt fratele mai mic al Ţăranului de mall, mărturie stând telefonul lăsat mereu deschis, la care răspunde din când în când cu: "Băăăă... sunt la film şi nu pot să vorbesc, băăă... Te sun eu, băăă” şi el fiind în mod evident un personaj foarte important".
Din fericire, întâlnirile cu specimenul de mai sus au fost rare, însă nu lipsite de învăţăminte. Din experienţa personală, am dat de viitori "bădărani" de acest soi ingrat în condiţii foarte interesante. "Bădăranul" cunoscut de mine vorbeşte pe parcursul filmului, desface din materialul de plastic, care foşneşte în momentele de linişte deplină, hrana pe care o înfuleca ("haleşte" pentru a nu pierde din vocabularul fundamental al bădăranului) pentru a putea supravieţui efortului de a sta 1-2 ore pe scaun. Dacă filmul nu e interesant, bădăranul reuşeşte să supravieţuiască printr-un somn profund, scaunul devenind pat, iar cei din jur adevăraţi pereţi umani care trebuie să suporte sforăitul prelung şi răsunător din sala întunecată. Nu exista doi bădărani identici in acelaşi loc, de aceea ei nu se întâlnesc, ci îşi împart "teritoriile" după un plan numai de ei ştiut!
Dacă aveţi experienţe de acest fel şi doriţi să le impartăşiţi, puteţi să vă exprimaţi liber pe mix. Cine ştie ce descoperiri şi variante putem găsi la "regnul" care populează urbea, cu subgenuri şi specii rarisime pe cale de apariţie!
P.S. Scurtă descriere a speciei identificate de mine pentru Atlasul de mitocănie urbană
Guralivus Ineptus ex Pipera
Mitocan şi mitoman deopotrivă ce populează îndepărtatul "deşert" al boşilor din Capitală. Se caracterizează printr-un comportament agresiv, altercaţiile îi sunt familiare, banii îi curg din buzunare şi are un singur Dumnezeu - Deus Dorado. De autorităţi nu are teamă, de oamenii sărmani adesea se înconjoară, iar casa, numită şi Villa, de 10 Bipedi Calviti este apărată, zi şi noapte. Prostia îi este a două natură şi opulenţă ostentativă e "arma" sa favorită.
'All I know is you've got to run. Run without knowing why... And the winning post's no end.'
Cu aceste cuvinte începe filmul lui Tony Richardson, The Loneliness of the Long Distance Runner. Ne aflăm la sfârşitul anilor '50 şi început de '60, o nouă generaţie apărută după război se exprimă în artă, film, teatru, muzică, literatură. Numele spune totul despre această generaţie revoltată, provenită din periferiile oraşelor şi provinciile engleze în special: Generaţia Tinerilor Furioşi. Acest fenomen social, cu rădăcini adânci în individual, este un efect normal al oricărei generaţii apărute după o lungă perioadă de instabilitate a societăţii, de lipsă de normalitate, de represiune şi război ş.a.m.d. Astfel de generaţii au rămas în istorie prin amploarea "furiei" tinerilor, fie că vorbim de revoluţia din Ungaria în 1956, fie că ne referim la evenimentele anului '68 în Europa şi S.U.A.
Filmul a reuşit să se sincronizeze cu această stare de spirit din societate, dovadă cea mai bună fiind filmele regizate de Tony Richardson, Nicholas Ray, Carne sau Lindsay Anderson. Fenomenul "tinerilor furioşi", care ulterior s-a dezvoltat în mai multe ţări, este eminamente de origine britanică. Tinerii furioşi au fost individualizati terminologic în funcţie de spaţiul în care s-au manifestat: born losers sau beat - generation (Anglia), hippies (S.U.A.), blouson noir (Frântă) şi golani (România recentă). Deviza pare să fie aceeaşi - Look Back în Anger-, după romanul omonim al lui John Osbourne.
Grosso modo, acesta este contextul în care are loc şi acţiunea din "The Loneliness..". Imaginea tânărului Colin, un revoltat cu facies de viitor intelectual, care aleargă în Anglia rurală a anilor '60 este leit-motivul filmului. Există două cadre, eventual planuri, în care regizorul îşi urmăreşte personajul principal: şcoala-cazarmă, diferită de şcoala upper class din If-ul lui Anderson, şi familia de care încearcă să se desprindă, de propria mamă care acceptă mult mai repede, după moartea soţului (un prim conflict), să se recăsătorească, să accepte mirajul TV-ului.
Pentru cine vede azi acest film, anumite lucruri pot deranja prin opţiunile de "stânga" ale regizorului, însă ceea ce rămâne ca idee principală este senzaţia de libertate de la un moment dat (de admirat mişcarea circulară a camerei de filmat când Colin iese din "cazarmă" pentru a se pregăti de cursă), preferinţa pentru alb şi negru (deloc întâmplătoare în cazul prezentării celor două echipe adverse), semantica diferită a "banilor"- banii de la mamă pe de o parte, banii pe care îi fură Colin cu prietenul sau din "sistem"-, precum şi inteligentul final în care sunt cumulate toate ideile şi gândurile personajului, aflat în faţă unei decizii cu adevărat mature.
Pornind de la premisele filmului, pe care vi-l recomand cu această ocazie, va propun o dezbatere liberă în ceea ce priveşte "furia" românului în film şi în societate. Radu Muntean a realizat în urmă cu 6-7 ani "Furia", iar recent "Boogie", ambele descriind o anumită atitudine de nemulţumire, de supărare faţă de ce se întâmplă "acum" şi "atunci". În ce măsură credeţi că astfel de teme sunt actuale şi cât de mult reuşesc să transpună cinematografic o realitate?
Articolele de pe blog-ul personal pot fi vizualizate, începând de astăzi, şi pe site-ul mixuldecultura
Mulţumesc tututor acelora care mi-au trimis şi transmis felicitările şi gândurile proprii în această zi de Florii. Numele lor nu contează (What's în a name?), iar simplul şi importantul lor gest este cea mai bună dovadă că "Non multa, sed multa" nu este doar o zicere, mai mult chiar pentru mine - o declaraţie de afecţiune pe care la rândul meu vi-o împărtăşesc!
Dido - Thank You
My tea's gone cold, I'm wondering why I got out of bed at all The morning rain clouds up my window and I can't see at all And even if I could it'd all be grey, but your picture on my wall It reminds me that it's not so bad, it's not so bad
I drank too much last night, got bills to pay, my head just feels in pain I missed the bus and there'll be hell today, I'm late for work again And even if I'm there, they'll all imply that I might not last the day And then you call me and it's not so bad, it's not so bad and
I want to thank you for giving me the best day of my life Oh just to be with you is having the best day of my life
Push the door, I'm home at last and I'm soaking through and through Then you hand me a towel and all I see is you And even if my house falls down, I wouldn't have a clue Because you're near me and
I want to thank you for giving me the best day of my life Oh just to be with you is having the best day of my life
I hurt myself today To see if I still feel I focus on the pain The only thing that's real The needle tears a hole The old familiar sting Try to kill it all away But I remember everything
What have I become My sweetest friend Everyone I know goes away In the end And you could have it all My empire of dirt I will let you down I will make you hurt
I wear this crown of thorns Upon my liar's chair Full of broken thoughts I cannot repair Beneath the stains of time The feelings disappear You are someone else I am still right here
What have I become My sweetest friend Everyone I know goes away In the end And you could have it all My empire of dirt I will let you down I will make you hurt
If I could start again A million miles away I would keep myself I would find a way
Filmul, ca orice alta expresie artistica, nu poate fi decontextualizat si "privat" de raportul pe care il stabileste cu prezentul. Filmul este un efect al realitatii, chiar si cand sunt reconstituite evenimente din trecut sau cand un regizor opteaza pentru documentar, ca sa nu mai vorbim de viziunile mai mult sau mai putin valide sub aspect istoric ale filmelor cu tema futurista. Totul e realitate, traita sau imaginata, un amalgam de senzatii vizuale si de perceptie. Iata care este sursa continua a filmului!
Cred cu tarie mai mult in regizorii cu "tema", o tema pe care o descompun si o desfasoara de-a lungul vietii lor, in filme, piese de teatru sau orice alta forma de expresie. Numai asa un regizor este credibil si apoi constient ca, o data ce se arunca in arena plina de spectatori gata sa il aplaude sau sa il critice, isi asuma un risc si o stare de a comunica ganduri si trairi, de care el insusi nu mai poate dispune intrutotul.
Tema inseamna sperante, iluzii, obsesii, intrebari continue, retorici cu sine si cu ceilalti, toate transfigurate in act artisitic. Exista desigur si un contra-eexmplu, al regizorilor pentru care numarul de filme conteaza si genurile se amesteca mai ceva ca un furnicar vazut de aproape, neuitand desigur de regizorii megalomani - pe drept sau nu- care investesc in propria persoana si in filme toate atributele, comparabile numai cu epitetele divinitatii.
In zilele din urma am asistat cu totii la realitatea din Moldova, adesea numita de facatorii de stiri "alta tara", si am consimtit in corpore ca ne vine greu sa mai stabilim racorduri cu ceva din "corpul" nostru. Oare nu ar fi trebuit sa intelegem de mai mult timp ca nu rezolvam problema cu noi, afirmand ca aproapele nostru e disparut sau mort? Acum totul se reduce, de la bugete si job-uri calde, pana la sentimentele de apartenenta cu "fratii". Nu violenta este solutia, ci cautarea in acele lucruri aruncate in "podul plin de jucarii" ale istoriei. Nu conteaza cine e primul care cauta, important este daca poate fi urmat.
In acest sfarsit de saptamana cu soare cald, mi-am propus sa vad doua dintre creatiile sincere, cu o puternica infuzie de folclor si etnogriafie, ale regizorului moldovean Emil Loteanu. Pe site-ul Wikpedia, in varianta in limba engleza, se poate remarca foarte clar provenienta rusa sub care este prezentat regizorul Emil Loteanu. O ignoranta si o eroare voita, de vreme ce Emil Loteanu s-a considerat intodeauna un cineast roman, chiar si cand lucra pentru imensul si arhicunoscutul Mosfilm, principalul argument invocat fiind locul si anul nasterii: Closcuna, judetul Edinet (Republica Moldova), la 6 noiembrie 1936.
Vazute azi de spectatorii spectaculosului secol XXI, filmele lui Loteanu pot fi usor si superficial categorisite drept "nationaliste", cu un aer prea traditionalist sau mai stiu eu ce. Se poate rade sau se poate pleca din sala, dar un lucru este omis pe nedrept: valoarea si puterea nebanuita de a povesti a lui Loteanu, radacinile evidente cu pamantul si traditiile din lumile descrise, fie ca sunt tigani autentici (Satra), fie ca predomina maniera artistica si romantica de descriere a oamenilor din varf de munte, in speta a ciobanilor (Poienile rosii).
Prin referire stricta la cele doua filme vazute, Emil Loteanu vadeste o buna cunoastere a oamenilor si a locurilor, cu psihologia si atmosfera incarcata de emotie bine redate, asemenea cercetatorului care isi noteaza cu meticulozitate observatiile din itinerariul stiintific. Camera este aproape de personaje, de natura, de firul ierbii, dand impresia de documentar etnologic. La revederea dupa multi ani a Satrei, am descoperit cu ochii de acum lumea fascinanta a tiganilor nomazi si povestea in stil Romeo si Julieta dintre Rada (Svetlana Toma) si Zobar (Grigore Grigoriu). Sub haina fictiunii pe care o imbraca adesea filmul, se ascunde totusi elementul de realism, de autentic. Nu degeaba finalul povestii poate fi vazut, de ce nu, ca o eliberare a celor doi de conditia lor de muritori, de o despartire terestra fara scapare pentru oricare dintre ei, insa o intalnire unica a Iubirii si a devotamentului in Alt Loc.
In incheieiere, iata ce declara Emil Loteanu despre actrita sa favorita, Svetlana Toma:
„Talentul Svetlanei ii va ului si pe viitorii cinefili... Zambetul ei are mii de nuante, iar in ochii ei lumea se reflecta misterios, in toată plenitudinea. O iubesc pe acea Svetlana Toma care pentru prima oara a pasit pragul studioului cinematografic, dar si pe aceasta care a cucerit ecranele lumii. Victoria ei e nascuta din capacitatea de a iubi si de a darui bunatate in acea masura deosebita, dumnezeiasca, pe care doar un actor poate sa o aiba.”
She'll let you in her house If you come knockin' late at night She'll let you in her mouth If the words you say are right If you pay the price She'll let you deep inside But there's a secret garden she hides
She'll let you in her car To go drivin' round She'll let you into the parts of herself That'll bring you down She'll let you in her heart If you got a hammer and a vise But into her secret garden, don't think twice
You've gone a million miles How far'd you get To that place where you can't remember And you can't forget
She'll lead you down a path There'll be tenderness in the air She'll let you come just far enough So you know she's really there She'll look at you and smile And her eyes will say She's got a secret garden Where everything you want Where everything you need Will always stay A million miles away
"Half Moon" este unul din acele filme care poate fi cu greu povestit, nu pentru ca nu ar exista un fir narativ evident, dimpotriva merita vazut pentru frumusetea cinema-ului, pentru abundenta calda a metaforei si multe alte lucruri ce se lasa descoperite. Nu pot sa nu vad acest film decat din punct de vedere subiectiv pentru ca se leaga de un eveniment din realitatea mea. Ceea ce a reusit Half Moon in acel moment si de-atunci pentru totdeauna a fost suferinta rememorata, dar cel mai important a reprezentat o vindecare a "ranilor eterne".
Nu pot pretinde de la orisicine sa vada in acest film ce am simtit personal, fara sa fi trecut prin exprienta la care suntem martori in viata, ca dupa aceea sa fim noi insine...de partea cealalta a vietii. Vazand si revazand Half Moon, am sentimentul organic ca fiecare personaj imi este cunoscut, ca il stiu de undeva si ca ma asteapta sa ii urmaresc din nou glumele si dramele, mai ales senescentul Mamo aflat in cautarea cantaretei visate inainte de urcusul spre...locul in care ne "asezam" fiecare dintre noi.
Va propun sa cititi pe movieblog un foarte bun comentariu despre ideile din film, imediat dupa ce ati avut sansa vizionarii, si atunci veti intelege de ce am inceput comentariul pe un ton atat de "dramatic".
Acest superb film regizat de Hiroshi Teshigahara, ecranizare a romanului omonim scris de Kobo Abe (de asemenea scenarist) este o calatorie unica in sufletul omului cautator de sens in viata, dornic sa se descopere si sa supravietuiasca istoriei prezentului. Pentru Teshigahara natura este viata si obstacol deopotriva, incercare in sens metafizic, nu in ultimul rand ecoul deciziilor oscilante la nivel individual. In momentul in care personajul "supravietuieste" si intrebarile continue devin raspunsuri clare, natura (nisipul) are semnificatie si se supune constiiintei superioare a omului. Este aici un fel de lupta intre "natura" omului si natura exterioara care trebuie inteleasa, descifrata pentru a se putea ajunge la desavarsirea omului-inventator, odinioara un biet profan.
Niki Junpei este entomologul care se refugiaza de orasul furnicar pentru a se desavarsi din punct de vedere stiintific pentru posteritate in cautarea unei noi specii de insecte. Ce insa nu stie si va afla in momentele cruciale de mai tarziu este ca el insusi va deveni acea insecta pe care o cauta. Drumul sau va incepe cu rateuri, "sansa" de a pierde autobuzul care l-ar fi dus inapoi spre casa, desigur un pretext de scenariu bine gasit pentru ideile de mai tarziu. Acordurile muzicii se intensifica si devin grave pe masura ce Junpei intra in esenta lucrurilor, in acea pustietate a naturii, dezolanta prin imensitatea ei, insa mirifica prin ceea ce ascunde.
Romanul si filmul se completeaza, Kobo Abe completand in scenariul filmului ce nu realizase in sciitura romanului, anume descrierea personajului vaduvei enigmatice. Romanul cucereste cititorul prin stilul naratiunii si puterea cuvantului cu rol de imaginatie, iar filmul desavarseste acest nivel de lectura prin limbajul propriu lui Teshigahara - imagine, close-up, muzica, culoare (alb-negru!!), camera de filmare prin efectul de nemarginire pe care il imprima spatiului. Este fascinant cum este sugerata natura limitata a omului pe fundalul desertului "nisipos" in care sufletele mari isi petrec "vacanta".
Spre final, Junpei se transforma si descopera resursele nelimitate ale spatiului si ale sinelui, avand de ales intre a sta sau a pleca. Decizia este a omului "singuratic de cursa lunga" care stie dinainte cum trebuie sa actioneze, deoarece stie ca el este invingatorul. Si oare ce este mai sugestiv ca imaginea lui Junpei cu fata inspre camera (spre noi!) si marea in fundal!
Un suflet cald imi "aprinde" raceala gandirii, Vise, dorinte ma cuprind in ceas tarziu, Sens in lume gasesc, pare-se, iar iubirii Un bob de zabava iti cer, al meu supliciu! O lumina slaba-n departare iti contureaza bland pasul, Din dor in durere si invers.... oh, ce mare placere! Nu cred aievea in dulci sori ori-n scapatoare stele, Si-n chipul tau ma pierd, cand rapit mi-e,vai, glasul! O silueta strabate intunericul panzei de etern celuloid, Descriind in randuri mii povesti cu talc de tu si eu stiut, Trupuri calde unite in genuin si translucid ovoid, Iata-i gata visul ferice al lumii de generatii nazuit!
Sub puterea albului din incapere cutez sa te sarut fara vrere,
Suparare o clipa, apoi un suras in mii de stele lumineaza suflete,
Nu vreau sfinti si idei marete aici in doi sa ne cutreiere,
Feminin si masculin...egali cu ingerii coborati din mainile Tale!
"Filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în camera viselor cu naturaleţe. El nu explică nimic şi în definitiv, ce-ar putea să explice? El este un vizionar care a reuşit să-şi pună în scenă viziunile, folosind cel mai greu, dar totodată şi cel mai simplu dintre procedee. Toată viaţa am bătut la uşile camerelor în care el se mişcă cu atâta naturaleţe. Doar rareori am reuşit să mă furişez acolo. Eforturile mele conştiente au sfârşit, în cea mai mare parte, în eşecuri jenante: "Oul de şarpe”, "Atingerea”, "Faţă-n faţă” şi aşa mai departe. 
