Îmi aluneci în gând ca roua rece din ziua începută, orb mă crezi tu în plină noapte, grav şi tăcut, zâmbesc şi merg ascultând foşnetele vorbelor tale, gândind din pas în pas că o sărutare pe buze..vreau!
Cine ar zice "nu" să te rupă din trebi şi oftaturi prelungi? Lasă-mă să te privesc printr-o ferăstruie clară ce o zăresc de mult, mi-e greu, înţelege copilă, că nu zic vorbe, simţirile-mi sunt vină. Ah, ah ce pot face când o stea moare şi iubirea deodat' îmi tresare, ca nişte acorduri ample în fiece moment de prelungă, amară visare.
Ochii din depărtare nu se pot opri din privit, tânjesc şi ei... întrebări apar în chipuri mii: "ce şi-or spune intim cei doi"? lumina se stinge uşor şi două siluete pleacă în sensuri rătăcite, cu promisiuni că ziua ce urmează va naşte imagini sinonime, acelaşi loc cu suflete protagoniştilor şi un nou început. Vrei?
In cadrul B-EST IFF-ului din acest an mi-a fost dat sa vad ceea ce nu credeam ca poate sa existe in cinema: o intentie, o afacere, iar in final un rateu. Din lista filmelor care apareau in catalog, filmul lui Nicola Somaga atragea atentia prin sonoritatea titlului si un preview bine realizat cu imagini ireale din Monsieur Morimoto. Iata ca vine si seara cu pricina ca sa ma bucur intens cand il vad pe excentricul personaj-actor pasind pe scena: cateva cuvinte pierdute in vanzoleala din sala si vestimentatia traditionala japoneza incantatoare a dlui Morimoto.
Cine este de fapt Monsieur Morimoto? Un japonez nascut in 1940, supravietuitor al evenimentelor de la Nagasaki, ajuns acum in Franta pentru a-si duce existenta si pictura la un nivel de stare boema mult visata, imediat dupa iesirea la pensie. Intr-o zi, batranul pictor se rataceste si isi pierde ultima pictura realizata in Orasul Luminilor. Si uite asa incepe o calatorie in Belleville, unde si alti visatori, oameni "rataciti" se perinda spre o existenta cu rost.
Daca filmul s-ar fi oprit dupa primele 30 de minute, atunci as fi plecat cu sentimentul ca bunul simt si farmecul nu i-a parasit pe unii regizori. Ca si personajul pe care il urmareste in calatoria sa, Monsieur Somaga (regizorul) se rataceste in lumea filmului cu pretentia faptului ca "a regiza inseamna sa creezi liber, in lipsa vreunui scenariu impus".
Filmul oboseste spectatorul si lasa impresia unei lipse crase de cunoastere a povestii, de modul in care trebuie creat un "scenariu" mental, chiar si cand este ignorata forma traditionala, scrisa. Scenariul foloseste o serie de stereotipii despre boema pariziana, incercand fara succes sa redea aspecte din viata reala cu ajutorul unei distributii din care fac parte actori neprofesionisti.
Un Sorgana obosit fizic imediat dupa proiectie, cautandu-si cu greu cuvintele din gramatica oricarei limbi, este la fel de neconvingator si in filmul de la B-EST. Nu-i de mirare ca acum oricine poate face filme, de la scurt-metraje pana la productii de 90 de minute, numai si pentru ca stie sa se "joace" cu o camera de filmat. Oare ce vor deveni acei "regizori" de ocazie care apar pe youtube?
Unde e afacerea dintre regizor si Morimoto? Discutia dintre doi trebuia sa fi fost cam asa: Dle Morimoto, uite va dau niste bani, va duc in tari straine ca sa va traiti gloria senectutii, in timp ce eu va confisc povestea si ma laud ce regizor grozav are Franta. Si cum eu ca regizor imi permit orice, sa nu va fie cu suparare daca mai exagerez pe ici-colo, doar e vorba de Arta. Bine?
Genul asta de afacere isi gaseste din ce in ce mai multi practicanti si naivi deopotriva! De n-ar fi fost momentul care a urmat vizionarii filmului, cand dl Morimoto a fost intrebat cum s-a intalnit cu regizorul si care este povestea colaborarii lor, timp in care pauzele si balbele au fost destul de evidente pentru cei prezenti acolo, as fi crezut ca asa ceva este imposibil. Dl. Morimoto m-a convins de contrariu si mi l-a confirmat cand nu a mai fost prezent in sala de gala pentru a-si ridica premiul nemeritat al regizorului. Cinema incotro?!
Ceva diferit in 33 de minute. Daca punem un pic de arta, frumusete, culoare si delicatete rezulta Le ballon rouge. Regizorul Albert Lamourisse reuseste sa creeeze poezie cu ajutorul unui baietel de 5 ani pe care il cheama Pascal (fiul regizorului), care la randul sau se intalneste in Montmatre cu... un balon rosu. Acest scurt-metraj este cu adevarat un "clasic", pentru ca face parte din acea categorie a filmelor eterne care aduc in amintire clipele copilariei. O nostalgie si o rememorare cu accente simbolice: fantezie, inocenta, iubire si gelozie. Balonul este insufletit de baietel si dispare undeva, in final, alaturi de alte baloane ratacite pe cerul azuriu si liber al Parisului "toujours l'amour". De vazut oricand!
Cine se sperie, pierde puncte. În trei cazuri se pierd toate punctele. Unu: cei care plâng. Doi: cei care vor să-şi vadă mama. Trei: cei cărora le e foame şi vor o gustare. Nici să nu te gândeşti!
Guido este Roberto Benigni şi viceversa. Regia îi poartă numele şi soţia, Nicoletta Braschi, îi este alături ca şi în alte filme, de parcă uniunea dintre cei doi ar fi fost legitimată cu mâinile pe cameră de filmat. Şi totuşi, de fiecare dată când revăd La Vita è Bella, nu pot să nu rămân impresionat, în întregime fermecat de potenţialul şi energia debordante ale personajelor-actori. Este un film pentru care o replică sau un gest anume are o doză de umor cu adevărat cuceritoare.
În ciuda temei grave, Benigni reiterează în fiecare moment din film esenţa din titlu: viaţa e [chiar] frumoasă. În Miracol la Milano (1951), regia Vittorio de Sica, am regăsit această replică din vocea personajului Toto care îi spune unuia dintre membrii coloniei de sărmani din oraş că "viaţa e frumoasă”, influenţându-l în decizia de a-şi pune capăt zilelor aruncându-se în faţa trenului.
Motivul pentru care un film este în general bun şi primeşte calificativul de "clasic" se găseşte, în opinia mea, în mijloacele de comunicare inepuizabile de a spune ceva aproape tuturor. Benigni apare în film şi te trage, ca spectator, într-o realitate de cele mai multe ori redată prea crud şi din care nu s-a spus nimic frumos. Nu cred că este greşit să vezi că în momentele de dinaintea posibilei morţi există lucruri frumoase, să te joci şi să faci farse pe seama unei tragedii de grup. Cu certitudine că drama există, dar felul în care aceasta este spusă o face mai uşor de suportat şi de înţeles .
Guido şi fiul sau Giosuè, evrei de origine, primesc vizita trupelor germane şi sunt deportaţi într-un lagăr de concentrare. Guido-regizorul ne şopteşte cumva tainic la ureche un "ssst” complice şi ne poartă în drumul tur-retur al vietii (casatorie, societate, lagar) . Improptu-ul lui Guido în încercarea de a-şi salva fiul, punându-l să participe la un joc al cărui premiu este un tanc, nu este altceva decât o manieră caldă de salvare a inocenţei din prezent şi pentru viitor. Condiţia principală de respectat este "să nu plângi”!
Filmului îi lipseşte încrâncenarea din alte producţii cu temă identică, întrucât aduce o bucurie a vieţii trăite în ultimele sale clipe. Îmi place să îmi imaginez că titlul este un soi de răspuns la o întrebare lipsă: Ce ai face dacă ai şti că nu vei mai trăi? Sigur că, dacă spectatorul este prea lucid si posibil martor al evenimentelor descrise, nuanţele pot scăpa şi prestaţia actorilor supusă unei judecăţi aspre. Nu cred nicidecum că astfel ar trebui luată în seamă intenţia regizorală şi de scenariu.
Influenţat în mod evident de Chaplin şi Keaton, Benignise individualizeză ca actor comic şi reuşeşte, în ciua anumitor stridenţe căutate şi cu efecte umoristice mai puţin reuşite, să pună în fiecare apariţie publică sau pe ecran ceva din talentul şi personalitatea extravertită cu care ne-a obişnuit. Cine nu este de acord, prea bine imi place sa zic, deoarece este cu mult mai interesant sa fii contrazis prin (re)vizionarea acestei capodopere sui generis.
La Fuerza del Destino - videoclip clasic al formatiei legendare spaniole Mecano, in care apare pentru prima data si Penélope Cruz (numai 18 ani!!). Nacho Cano si Penélope vor fi cules cateva amintiri de neuitat din acele vremuri.
Nos vimos tres o cuatro veces por toda la ciudad. Una noche en el bar del Oro me decidí a atacar.
Tú me dijiste diecinueve no quise desconfiar pero es que ni mucho ni poco no vi de dónde agarrar.
Y nos metimos en el coche mi amigo, tu amiga tú y yo te dije nena dame un beso tú contestaste que no.
Empezamos mal y yo que creía que esto era un buen plan.
Aquella noche fue un desastre no me comí un colín éstas son sólo un par de estrechas nos fuimos a dormir
Pero la fuerza del destino nos hizo repetir, dos cines y un par de conciertos y empezamos a salir.
No sé si esa cara tan rara un ojo aquí y un diente allá o el cuerpecillo de gitana mujer a medio terminar.
Tu corazón fue lo que me acabó de enamorar.
Y nos metimos en el coche mi amigo, tu amiga tú y yo te dije nena dame un beso tú contestaste que no.
Empezamos mal y yo que creía que esto era un buen plan.
Y desde entonces hasta ahora el juego del amor nos tuvo tres años jugando luego nos separó.
Pero la fuerza del destino nos hizo repetir que si el invierne viene frío quiero estar junto a ti
Retrospectiva Alexandru Tatos organizata de Revista Film Menu si de Institutul Francez cu sprijinul Institutului Cultural Roman va avea loc in perioada 22-25 octombrie 2009 la Cinematograful Elvira Popescu din Bucuresti si va reuni toate aceste filme plus altele doua („Nebunia lui Pantalone” si „Cine are dreptate?”). Proiectiile vor fi urmate de interventii ale echipelor de filmare ale tuturor acestor 7 filme programate.
In acest fel, organizatorii isi propun sa readuca in atentia spectatorilor de cinema personalitatea unui cineast disparut deja de aproape 20 de ani dintre noi, dar care a lasat in urma o opera atasanta, inca prea putin popularizata de canalele media romanesti.
Scurta biografie Alexandru Tatos:
Alexandru Tatos a realizat initial regia unor piese de teatru. Abia la varsta de 39 de ani debuteaza in lungmetraj cu „Mere rosii” (1976). Inca de la primul film, castiga un loc important in breasla cineastilor romani contemporani lui. Confirma valoarea, realizand ulterior cateva lungmetraje excelente, „Ratacire” (1978), „Duios Anastasia trecea” (1979) si doua capodopere, una deja aproape unanim recunoscuta ca atare: „Secvente” (1980), cealalta contestata, „Secretul armei...secrete” (1988).
Carlos Reygadas - metafizică și pornografie, de Andra Petrescu
"Prin subiectele pe care şi le alege, Carlos Reygadas încearcă să vorbească despre durere, ispăşire, salvare şi iubire; personajele sale sunt apăsate de o necesitate acută de a se reîmpăca cu sinele, de a-şi regăsi un echilibru spiritual (nu în sensul religios). Dar are o stângăcie în transmiterea corectă a mesajului pentru că îl exprimă alături de elemente groteşti, pornografice care transformă povestea în ceva teribilist. [....]
De la Bresson a preluat mai multe lucruri, el fiind o influenţă importantă pentru Reygadas: actorii neprofesionişti, scenariul ţinut departe de actori, felul în care dă indicaţii acestora. Aşadar îşi alege actorii dintre oamenii simpli, fără studii de actorie, dorind să obţină, precum Bresson, o anumită energie de la actor.
Filmele lui Reygadas sunt dintre cele care ţi se întipăresc în memorie şi, tot revăzând în minte zilnic câte-un moment, până la urmă poţi considera că le-ai revăzut de zeci de ori. Chiar dacă poveştile au o structură simplă, ca a unui basm aproape, chiar dacă nu mă impresionează metaforele sale inocente, ceva mă urmăreşte şi mă obligă să am o părere vizavi de opera acestui regizor".
YASUJIRO OZU - o simfonie a simțurilor, de Sorana Borhină
"Din punct de vedere al modalităţii de abordare a compoziţiei dramatice, Yasujiro Ozu demonstrează o lipsă totală de interes faţă de structura în trei acte, preferată de cineaştii americani. Regizorul nu împărtăşeşte valorile propuse de către Hollywood şi din acest motiv îşi creează o formă estetică proprie, intimă, dar în acelaşi timp uşor de identificat. Personajele şi atmosfera joacă un rol esenţial în operele de maturitate ale lui Ozu, în detrimentul acţiunii şi a dialogului. Motivul principal al acestei „nemişcări” se datorează unei realităţi cotidiene specifice Japoniei: în cea mai mare parte a timpului japonezii stau la nivel de tatami.[...]
Ozu deţine o înţelegere profundă a artei japoneze, al cărui scop nu este înţelegerea obiectului contemplat, ci asumarea lui. Spectatorul are nevoie de timp – fie că e vorba despre kabuki, noh, muzică sau film – pentru a „se cufunda” şi a experimenta mai profund forma de artă admirat".
Legenda jazz Bob Fosse, de Mirona Nicola
"Într-un interviu despre tenta autobiografică a filmului „All That Jazz”, Fosse însuși afirma: „stilul meu s-a născut din propriile mele handicapuri; sunt chel, deci port pălării, am spatele rotunjit, umeri aduși în față, picioarele mele nu sunt făcute pentru dans....așa că am învățat să îmi folosesc defectele pentru a le transforma în ceva estetic”.[...]
Deși nu s-a debarasat niciodată pe deplin de experiența teatrală în filmele sale, acestea au început să evolueze treptat pe o traiectorie proprie din punct de vedere stilistic. De la „Cabaret” (1972) începe dezvoltarea unui stil propriu de narațiune filmică, din care muzica și dansul nu sunt eliminate complet, ci sunt reinterpretate, astfel încât să susțină o linie dramatică mult mai bine conturată; ele devin un mijloc de avansare a narațiunii.[...]
Moartea lui Bob Fosse a dovedit veridicitatea afirmației sale conform căreia finalurile triste și melodramatice sunt mai conforme cu viața. A murit în urma unui stop cardiac, după o repetiție pentru o repunere în scenă a piesei „Sweet Charity”. Avea doar 60 de ani, dar cunoscuții și-au manifestat mirarea că stilul său de viață nu-l răpusese mai devreme. Întrebat fiind ce îl motiva, răspundea mereu: frica; frica de a nu fi îndeajuns de talentat pentru a-și transpune ideile în practică; nu menționa niciodată însă despre frica de moarte".
Vent - animatie digitala realizata cu mult umor care prezinta povestea omului in lupta sa cu vantul. Totusi, la un moment dat, barbatul se intalneste cu o fetita si aflam cine este de fapt vinovat pentru aceasta situatia aparent insurmontabila si cu turmente. Un posibil raspuns la aceasta enigma, in interpretarea mea, este imaginatia nelimitata a fetitei, a copiilor in general, in opozitie cu optiunile limitate, restranse, de cenzura a acelor "grandes personnes" din desenul Micului Print in care un elefantul inghitit de sarpe este confundat cu o palarie. Violoncelul, trompeta si pianul sustin acustic inovatia vizuala din mintea lui Erik van Schaaik.
Max Cohen (Gullette) este un matematician genial, cu un comportament ceva mai ciudat, anti-social. El detesta contactul cu alte persoane si este obsedat de un singur lucru: cum functioneaza Bursa si care sunt cauzele fluctuatiilor in sus si in jos de pe piata. Enigma rezulta a avea solutia printr-o analogie cu celebrul model matematic: raportul de aur sau, cum il numea acad. Solomon Marcus, numar de aur existent in univers, in natura, in pictura, arhitectura, religie. Cercetarea incepe de la Pitagora si este regasita in schitele lui Da Vinci, mai exact in Omul Vitruvian. Din pacate, totul sau orice lucru are un pret. Temerile si fobiile se instaleaza in mintea lui Max, halucinatiile si persecutia isi fac loc de asemenea, iar anxietatea progreseaza ireversibil spre nebunie. Vocea ratiunii intruchipata de Sol Robeson, mentorul si fostul profesor al lui Max,va fi invinsa si supusa obsesiei, deoarece "mama mi-a spus intotdeauna sa ma feresc de Soare".
Pi este unul dintre acele filme independente care nu te poate lasa indiferent dupa ce l-ai vazut pentru prima data. Regizorul Darren Aronofsky nu are prea multe "resurse" vizuale, insa nu il impiedica sa tina la un nivel ridicat tensiunea si suspensul, fara prea multe efecte speciale, in tonuri de alb-negru cu unghiuri interesante pentru lumina camerei de filmat. Coloana sonora este, cum se putea altfel, halucinanta si hipnotica. Aronovsky realizeaza astfel un montaj "hip-hop", in care "o serie de imagini sunt aratate in fast-motion, la care se adauga efecte sonore, in scopul unei actiuni anume, de pilda luarea unei supradoze de droguri". Tocmai aceasta accelerare si decelerare a planurilor in regim inainte-inapoi creeaza senzatia de suprarealism, underground, paranoid. Recomandare...
din Este sau nu este Ion (2005) - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Herta Müller
IERI am pus un ac ÎN cer N-a rămas sus ÎN orice caz L-AM pus ŞI azi apoi în TREN am stat în DOI la separeu cu un şahist rus de rangceva mai ridicat s-a deplasat la DOROHOI LA un CONCURS mi-a semnalat că-i interzis CE fac DAR eu i-am zis NU nicidecum şi să vedeţi că nici măcar umbrela simplă de ţ înţar cu epoleţi C ARE LA O adică se mai şi ridică din pereţi CU piesele de bicicletă furate dintr-o fabrică
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) a fost realizat la doi ani distanţă de la Moartea domnului Lazarescu (2005) de Cristi Puiu. Aşa-zisul "val” de regizori români (titulatura ne aparţine) îşi făcea prezenţa în mod clar, cu succes naţional şi internaţional, recenzii elogioase din partea criticii şi invitaţii în marile jurii internaţionale. În 2009 Cornel Porumboiu vine cu Poliţist. Adjectiv, confirmând că filmului românesc de lung-metraj îi şade bine la Cannes din doi în doi ani. Asta nu mă împiedică totuşi să afirm că, în timp ce Cristi Puiu descrie în "Moartea domnului Lazarescu” drama individuală şi socială, inspirată dintr-un eveniment real cu un impact mult mai important, alta e situaţia în 432-ul lui Cristian Mungiu. Pentru mine, Puiu "copiază" realitatea, pe cand Mungiu o transfigurează.
Cristian Mungiu a ales să devină regizor. Putea foarte bine să devină scriitor, istoric sau culegător de texte, poveşti de pretutindeni. "Competenţele” sale sunt evidente în modul în care îşi gândeşte proiectul cinematografic "Amintiri din epoca de aur” - o trilogie alcătuită dintr-un film dramatic (4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile), o comedie (Tovarăşi, frumoasă e viaţa) şi un film de dragoste (Dragoste în timpul liber). Mungiu este fidel propriei concepţii şi nu ezită să o exprime public de câte ori are ocazia:
Ce înseamnă să prezinţi realitatea? Realitatea doar există, lucrează, ne înconjoară, mă rog, treaba ei. Eu dacă zic o poveste, în film sau altcumva, deja am o opţiune personală asupra a ceea ce povestesc. Referitor la filme, cred însă că ele trebuie să fie verosimile, să simuleze realitatea cît mai bine, dar să reuşească în acelaşi timp să prezinte o poveste pe care ceilalţi s-o urmărească. Cu alte cuvinte, povestea să fie întotdeauna posibilă, chiar dacă poate nu foarte probabilă.
Madonna si Christopher Walken in unul dintre cele mai interesante si "cinematografice" videoclipuri ale anilor '90. Ea - o femeie de cariera in cautarea fericirii, care traieste noaptea promiscuitatea interzisa intr-una din Porunci; El - un inger pazitor, cu o existenta asemanatoare, pierduta nu se stie cum si "dedicata" protectiei blondei "bad girl". Spre final, reintalnirea dintre cei doi va avea loc nu inainte de un "sarut al mortii".
De remarcat, situatie ceva mai rara in cariera Madonnei pana la albumul Ray Of Light, atentia pentru versuri, orchestratie si conceptul video integrate in Bad Girl, unul dintre single-urile de pe controversatul album "Erotica" din anul 1992. Regizor este David Fincher si brusc de pe imdb ies in evidenta filme precum Seven, Fight Club (10+), The Curious Case of Benjamin Button
Something's missing and I don't know why I always feel the need to hide my feelings from you Is it me or you that I'm afraid of I tell myself I'll show you what I'm made of Can't bring myself to let you go
Don't want to cause you any pain But I love you just the same And you'll always be my baby In my heart I know we've come apart And I don't know where to start What can I do I don't wanna feel blue
Bad girl drunk by six Kissing someone else's lips Smoked too many cigarettes a day I'm not happy when I act this way
Bad girl drunk by six Kissing some kind stranger's lips Smoke too many cigarettes today I'm not happy, I'm not happy
Something's happened and I can't go back I fall apart every time you hand your heart out to me What happens now, I know I don't deserve you I wonder how I'm ever gonna hurt you Can't bring myself to let you go
I don't want to cause you any pain But I love you just the same And you'll always be my baby In my heart I know we've come apart And I don't know where to start What can I do I don't wanna feel blue
Palme d'or la Cannes în 1957 pentru "Scurtă istorie" şi o fereastră mică deschisă de cinematografia romană înspre Europa. Acolo vor mai ajunge cu succes Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie. În rest, uşile vor fi închise mai bine de patru decenii din lipsa de talent şi ca urmare a pactului încheiat de majoritatea regizorilor români cu regimul de până în '89. Cei buni şi remarcabili nu au abdicat niciodată la principiile vocaţiei şi personalităţii lor. Fără nume, va rog!
Cunoscutul critic si istoric al filmului Georges Sadoul afirma urmatoarele despre Omulet:
“Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm şi imaginaţie. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.”
Descrierea şi motivaţia ideii din jurul creării Omuleţului sunt cel mai bine redate de Iop Popescu Gopo însuşi:
“Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bunăvoie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă.”
Motto: I wish you could step out of yourself and just look. (Matthew)
Bertolucci este cunoscut pentru Ultimul Tango la Paris, Ultimul Împărat şi Novecento – 1900, adevărate proiecte cinematografice şi incursiuni în istoria dramatică a personajelor, de la naştere până la disoluţie şi exploatare. În majoritatea filmelor realizate, Bertolucci vine cu tema diferenţelor existente între generaţii, cu un element dramatic declanşator (suicid, omucid), pe fondul relaţiilor defectuoase dintre copii şi părinţi, dintre iubirea şi pasiunea oarbă a unui bărbat matur pentru Lolita sa (Last Tango in Paris, 1972), până la ultimele consecinţe.
În La Luna (1979) este vorba chiar de relaţia incestuoasă a cântăreţei de operă Caterina pentru fiul Joe, pierdut în lumea drogurilor. Poate că singurul eşec cinematografic şi de imagine pentru regizorul italian este Little Buddha (1993), povestea spirituală a lui Siddharta-Buddha (interpretat de Keanu Reeves!!!) care, din pură ignoranţă, atinge iluminarea universală.
Dorinţa lui Bertolucci de a dubla succesul “ascensiunii şi decăderii” lui Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, din urmă cu şase ani, este evidentă şi cu atât mai jenantă pentru un regizor care mai mereu a dorit să împace filmul de artă cu filmul comercial, de consum. Ca şi în cazul altor regizori, Parisul devine pentru Bertolucci fundalul multor poveşti poliţiste şi intrigi politice, întâlniri între studenţi şi amoruri juvenile, cu accente obsesive (Partner, Il Conformista, Ultimul tango la Paris sau The Dreamers din 2003).
Bertolucci a reuşit în cea mai recentă producţie, intitulată The Dreamers, să realizeze o sinteză aproape perfectă între toate ideile şi căutările sale anterioare: politică (fascism, comunism), sexul şi multiplele referinţe cinematografice (Der blaue Engel, Mouchette, Freaks, À bout de souffle etc.) Alex. Leo Şerban consideră The Dreamers “ca unul din filmele cele mai jubilatoare făcute de maestrul italian”, în timp ce Andrei Gorzo, în ciuda distanţei impuse faţă de receptarea generală excesiv de laudativă, declară că “sunt ultimul om care ar subestima acest farmec sau care ar încerca să reziste ritmurilor voluptuoase compuse de Bertolucci”. Iulia Blaga găseşte, în mod paradoxal, substanţa filmului chiar în titlul articolului său şi mai puţin convingător în argumentaţie: The Dreamers. Trezirea la viaţă în Parisul lui 1968.
Ce este, de fapt, The Dreamers? Mai întâi, romanul The Holy Innocents scris de Gilbert Adair şi apărut la editura Trei. După aceea, vorbim de ecranizarea lui Bertolucci, un proiect în care s-a implicat atât din punctul de vedere al distribuţiei, cât şi din perspectiva relaţiei regizor-scenarist (acelaşi Gilbert Adair). În final, a rezultat un nou roman care a fost rescris de Adair pentru acest film, primind titlul The Dreamers. Bertolucci declara într-un interviu:
Ce ştiu Michael, Louis şi Eva despre ‘68? Aproape nimic. Tinerii din ziua de azi nu ştiu mult despre acea perioadă. Aşa că le-am arătat multe buletine de ştiri, care au fost difuzate la televiziune în acea perioadă. Într-un anumit moment am vrut să-i pun să citească textele care erau esenţiale pentru acea perioadă, dar mi-am dat seamă că ar fi prea mult, s-ar ridica nişte întrebări la care mi-ar fi imposibil să răspund. Aşa că m-am hotărât ca această confruntare să fie mai subtilă.
Totul porneşte de la participarea tanărului Matthew (Michael Pitt) la una dintre demonstraţiile de protest provocate de destituirea directorului Cinematecii Franceze, celebrul şi incomodul Henri Langlois, de către ministrul Culturii, André Malraux, în februarie 1968. Acolo o va cunoaşte pe ”sofisticata” şi senzuala Isabelle (Eva Green) – în lanţuri, beretă roşie, țigară în colţul gurii – cu care se împrieteneşte în stilul coup-de-foudre, şi cu introvertitul ei frate geamăn Theo (Louis Garrel).
Isabelle şi Theo îl găzduiesc pe Matthew în labirinticul şi ”burghezul” lor apartament imediat ce părinţii decid să plece pentru o lună la mare. Prizonieri ai unei realităţi paralele, în care personajele şi filmul coexistă, cei trei prieteni încep un joc interesant al întrebărilor şi răspunsurilor, al provocărilor şi pedepselor. Ei se refugiază de ceea ce se întâmplă pe stradă, de protestele violente de afară şi experimentează juvenil, reciproc emoțiile, stările şi sexualitatea, jucând o serie de farse – cu trimitere la pasiunea lor comună, cinematograful – din ce în ce mai elaborate. Trezirea din copilărie va avea loc într-o noapte, când o piatră aruncată în geam va tulbura somnul celor trei “copii teribili” aşezaţi ca nişte fetuşi, goi şi temători de ceea ce va urma.
Muzica lui Edith Piaf, Janis Joplin, Hendrix, Clapton, polemica dintre Matthew şi Theo de a alege între Chaplin şi Buster Keaton cel mai mare comic, traversarea în fugă a Luvrului pentru a stabili un nou record de viteză față de personajele din Bande à part – iată câteva dintre punctele forte ale unuia dintre filmele de o rară frumuseţe şi profunzime, trepidant, “visător”…
