Festivalul filmului belgian francofon (27 februarie - 5 martie 2009)

Incepand de vineri 27 februarie 2009 festivalurile de film invadeaza Bucurestiul adormit si satul dupa lunile de petrecere dintre ani. Prima editie a Festivalului filmului belgian francofon ne face cu ochiul si ne invita sa ne dezmortim din relasurile noastre si se statorniceste timp de o saptamana, 27 februarie - 5 martie, la sala Elvira Popescu a Institutului francez.


Productiile cinematografice provenite din Valonia si Bruxelles vor fi prezentate în versiune originala cu subtitrare în limba romana. Intrebarea si raspunsul vin prompt. Da, intrarea este...platibila, dar cu siguranta merita efortul si veti ramane cu o amintire cine-vizuala frumoasa.

Gala de deschidere de vineri 27 februarie, de la ora 19.00, aduce in premieră in Romania proiectia filmului Mana omului fara cap ("Où est la main de l’homme sans tête ?” (Belgia, 2007), in prezenţa realizatorilor Guillaume si Stephane Malandrin. Sper ca programul festivalului preluat de pe site-ul Insitutului francez sa va ademeneasca macar la vizionarea a cel putin un film si la o intalnire speciala cu oamenii de film belgieni  prin productiile proprii.

Vineri 27 februarie – Seara de deschidere
ora 19.00 Mâna omului fără cap (Où est la main de l’homme sans tête?)

Sâmbătă 28 februarie
ora 16.00 Sesiune specială „20 ani Operaţiunea Satele Româneşti”/ 
Session spéciale “Les vingt ans de l’Opération villages roumains” documentare 
ora 18.00 HOP/ HOP de Dominique Standaert – 2002 – comedie dramatică
ora 20.30 Ce te face fericit (Ca rend heureux) de Joachim Lafosse – 2006 - comedie  

Duminică 1 martie
ora 16.00 Manneken Pis, copilul care plouă (Manneken Pis, l’enfant qui pleut)de Anne Lévy-Morelle – 2008 - documentar
ora 18.00 Aisberg/ L’Iceberg de Dominique Abel, Fiona Gordon, Bruno Romy – 2005 - comedie
ora 20.00 Scurt-metrage marca La Cambre (Courts-métrages de la Cambre  -Selecţie de scurt-metraje de animaţie realizate la Şcoala Naţională Superioară de arte vizuale La Cambre) 


Luni 2 martie
ora 18.00 Contra curentului/ Contre courant de Zlatina Rousseva – 2007 - documentar
ora 20.00 HOP/ HOP

Marţi 3 martie
ora 18.00 Scurt-metrage marca La Cambre (Courts-métrages de la Cambre)
ora 20.00 Ce te face fericit (Ca rend heureux)

Miercuri 4 martie
ora 18.00 Manneken Pis, copilul care plouă (Manneken Pis, l’enfant qui pleut)
ora 20.00 Aisberg (L’Iceberg)

Joi 5 martie – Seara de închidere
ora 19.00 Sunetele nisipului (Si le vent soulève les sables) de Marion Hänsel – 2007 - dramă
Memorable quotes (II)











S-a gasit cineva pesemne in aceasta seara pe TVR Cultural cu functia de antropolog social sa faca, cum se zice, pe interesantul si sa sustina din "elanul" si ignoranta tineretii ca "ar trebui ca romanii sa lase deoparte Dragobetele si traditiile de acest fel, existente doar in anumite sate, si care tin de samanorismul traditional", propunandu-ne intr-un delir continuu de afirmatii care au consternat-o si pe Camelia Vacaru, moderatoarea emisiunii, ca e recomandabil sa fim moderni, sa adoptam cat mai mult sarbatoarea Sf. Valentin din ratiuni de consumerism, pare-se argumentate istoric si antropologic. Oare e posibil sa traiesti si sa gandesti numai prezentul, in lipsa oricaror repere istorice si argumentatii solide din trecut pana in contemporaneitate?

Orice forma de gandire in extreme poate duce atat la afirmatiile inepte prezentate mai sus, cat si la riscul de a influenta in sens negativ colectivitatea prin pozitia unilaterala pe care ti-o asumi. Niciunul din modele la care s-a facut referire fie Valentine's Day, fie Dragobetele neaos nu trebuie exclus sau pus in termeni de contradictie ("da-nu") sau pe pozitii de prioritate. Importul si existenta unui model propriu sunt benefice oricarei culturi cu aspiratii inalte, iar un discurs radical in care nu apar ambele componente poate reprezenta pentru emitent un adevarat pericol de integritate intelectuala.

Nu mi-as fi dorit sa incep astfel postul din aceasta seara, dar simteam ca trebuie sa ma exprim cumva vizavi de ceea ce am vazut si ceea ce au putut sa indure urechile mele. Mi-am propus sa continui seria de "memorable quotes" din lumea filmului. In consecinta, am selectat pentru aceasta zi de Dragobete care da startul celor mai frumoase declaratii de afectiune fata de persoana draga, cateva citate ale celor mai apreciate, frumoase si inteligente femei si actrite. Sub deviza "frumusetea si gratia dubleaza inteligenta", iata ce am gasit:

Monica Bellucci
"When I'll be old, I'd rather watch my children than my films."

Penelope Cruz
"You cannot live your life looking at yourself from someone else's point of view."

Kate Winslet
"Loving someone is setting them free, letting them go."

Greta Garbo
"If you're going to die on screen, you've got to be strong and in good health."

Nastassja Kinski
"The years went by so fast and, even though I've had children, which makes me feel I've lived a long time, I feel I didn't really grow up. I want to fulfill the desire I have to do things that are beautiful and meaningful."

Naomi Watts
Instead of thinking 'how can I slow the ageing process?' I think 'how can I bend the rules?' Every year you add to your life, you're going to add a different experience to your face.


Anamaria Marinca
"Eu inca mai cred in umanitate, in puterea de a invata sa fii om, desi lumea nu e in cea mai buna perioada a ei. Nu vorbesc din perspectiva religioasa. Nu cred ca ne nastem cu vreo vina. Sper si cred ca putem sa transcendem conditia de muritor, sa ne implinim destinul, ca cele 21 de grame exista si nu se termina totul odata cu disparitia fizica."

Portret













Nu este usor sa vorbesti despre sine. Inainte de a face blog-ul m-am gandit la un portret, insa nu e atat de usor precum pare. Daca nu as fi primit leapsa de la http://www.ziska.ro/, poate ca nu as fi facut-o deloc. Am sa intru in acest joc doar de aceasta data, ca semn al aprecierii si amicitiei, pentru a nu devia de la continutul tematic al blog-ului. Incipit...

SUNT: un om ca si voi care cauta frumosul si invata din uratenia lucrurilor

AS VREA: sa nu mai dau peste oameni "mici" cu false complexe de superioritate; sa fiu inteles si cand nu vorbesc;

PASTREZ: cele mai frumoase amintiri despre oamenii pe care i-am cunoscut si cu care interactionez

MI-AS FI DORIT: sa fiu mai dinamic si mai putin reflexiv

NU-MI PLAC: pacatele, dar vai de cei care nu au spus niciodata "pacat"!

MA TEM: ca nu am timp sa fac lucrurile pe care le gandesc de mult timp

AUD: bine si ar fi bine sa pun de-o parte toate ineptiile pe care le aud...

IMI PARE RAU: cand spun tampenii si nu imi dau seama

NU SUNT: altceva decat un om cu propria soarta in maini.

DANSEZ: "Play it, Sam, for old times' sake"

CANT: in gand, in fata PC-ului, in baie....

NICIODATA: sa nu fiu ceea ce ar vrea altii sa par!

RAR: mi se intampla sa nu stiu cine este persoana cu care vorbesc

PLANG: "Baietii nu plang", nu?

NU SUNT INTOTDEAUNA: la timp la serviciu. Acum nici nu as avea motiv:))

NU IMI PLACE DE MINE: cand nu fac nimic sau ma pierd in chestii marunte

SUNT CONFUZ: acum sunt realmente confuz, deoarece sunt in criza de munca si nu mi-e bine asa

AR TREBUI: sa termin portretul aici!

Oscar 2009 - "Slumdog Millionaire" "rupie" tot!










Oscarul a ajuns la final in acest inceput de an 2009 si surpriza provocata de  mult premiatul "Slumdog Millionaire" vine ca o confirmare a gustului indoielnic si a voturilor fara simt de valoare exprimate de Academie. Este ciudat cum "Bollywood"-ul a fost gazduit in casa fratelui cel mare din US - The Hollywood, insa nu e deloc intamplator. Dupa cum spunea personajul din "Slumdog", fratele lui Jamal, "Vezi, orasul acesta (Mumbai) ce a fost si ce a ajuns! Acum este centrul lumii!". Intr-adevar in seara galei Los Angeles-ul a devenit "slum"-ul castigatorilor "millionaire". Se pare ca de la "Million Dollar Baby", un alt "Millionaire" in titlu pune mana pe 8 Oscar-uri din 9 posibile si dansul hindi poate sa inceapa ca in povestile orientale, zile si nopti la rand. Deja aud ecourile melodiei castigatoare:  Jai Ho, Jai Ho, Jai Ho.

"Curious" sau nu "...The Case of Benjamin Buttom", pardon "Button", s-a bucurat de 13 nominalizari si a ramas exact cu ce era mai vizibil din film: machiaj si efecte speciale. Si ca nimeni din familie sa nu se supere, Angelina a fost un spectator cuminte si a ramas.. cu buza umflata, de parca nu ar fi vizibil acest lucru de atata vreme. Sa nu il uit nici pe Mickey Rourke, evident emotionat si imbarbatat mai de toata lumea din sala, in special de castigatorul meritoriu Sean Penn: "Bravo Mickey, bine ai revenit printre noi.." s.a.m.d.

I-am mentionat pe premianti, acum sa nu ii uit pe cei mai importanti, pe castigatorii serii: Sean Penn, Heath Leadger si Kate Winslet. Nu vreau sa par un melancolic, dar Oscar-ul postum acordat lui Heath pentru rolul secundar din "The Dark Night" se cuvenea poate nu pentru acest din urma film, ci pentru potentialul pe care acest om si actor ar fi putut sa ni-l ofere. Sean si Kate au fost favoritii mei, recunosc, pentru maturitatea si registrul dramatic  aratate in filmele in care au interpretat personaje ce vor ramane in istoria filmului. Dupa cele 6 nominalizari care vor depasi in timp pe cele 15 (si numaratoarea continua) ale extraordinarei si neindreptatitei Meryl Streep, iata ca a venit vremea lui Kate Winslet si in ce mod a facut-o! Discursul ei a fost stapanit, emotionant si deloc plictisitor, dovedind daca mai era nevoie ca actrita Kate a devenit marea actrita Kate Winslet.

Cele doua momente cu adevarat speciale din timpul galei au fost discursul parintilor lui Heath Ledger care au ridicat premiul in numele fiului lor si introducerea unui format interesant inainte de anuntare a castigatorilor pentru rolurile principale feminin, respectiv masculin. Se putea simti emotia si tristetea in sala in timpul discursului parintilor lui Heath Ledger, cu siguranta un moment ce ramane dincolo de fictiunea filmului si nu poate lasa pe nimeni insensibil. Momentul cel mai interesant si ingenios gandit este al sustinerii nominalizatilor pentru Best Actress si Best Actor. Inainte de  a afla castigatorii din ambele categorii fiecare dintre nominalizati va avea un avocat, un sustinator in persoana unui ex-castigator/castigatoare de Oscar. Va las sa ii descoperiti si sa va bucurati de moment!

Encounters at the End of the World - Planeta Antarctica
Werner Herzog se intoarce la prima sa experienta cu cinematograful, si anume un documentar, "Encounters at the End of the World", care prezinta viata oamenilor de pe "planeta Antarctica", in majoritate oameni de stiinta prezenti acolo pentru cercetari menite sa salveze omenirea de efectele din ce in ce mai nocive ale poluarii.





Cu vocea in "off" Werner Herzog nu realizeaza un documentar gen Discovery Channel si nici nu se rezuma la un voiaj in "desertul" rece al Antarcticii. Pentru Werner aceste "intalniri" vin sa raspunda intrebarilor pe care ni le impartaseste inca de la inceput, cu exceptia unei remarci extrem de ironice la adresa superioritatii relative a oamenilor cand vine vorba de protectia naturii si animalelor.

Documentarul reuseste sa arate si altceva in afara de spatiul acela imens de gheata si frig. Dorinta lui Herzog este expresa, afirmand ca  nu isi propune "un documentar despre pinguini" sau un "guiness record", cum am fost noi obisnuiti de la Teleenciclopedia incoace. Dimpotriva, el prefera la un moment dat sa ne arate latura dramatica a modului cum moare un pinguin, calatoria lui spre nicaieri si neputinta de a il ajuta cand decizia a fost  deja luata.

"The end of the world" este Antarctica locuita de cercetatori, dar poate fi si avertismentul pe care acesti "oameni ai ghetii" incearca sa ni-l transmita prin munca pe care o depun in fiecare zi. Documentarul nu poate lasa "rece" pe nimeni si vine in continuarea unor initiative pe tema eco care isi fac loc in cinematografia actuala.

"Waltz with Bashir" - Daca vrei pacea, pregateste-te de razboi (Dicton latin)










"Vals pentru Bashir" a reprezentat pentru mine o necesitate si o dorinta de a ma documenta mai bine in legatura cu evenimentele descrise de regizorul israelian Ari Folman. Conceput ca un film documentar de animatie "Waltz..." nu este nici pe departe un desen animat cum am putea crede, locul fictiunii fiind luat de un eveniment real care a avut loc in 1982, cunoscut sub numele de "masacrul de la Sabra si Shatila", in timpul disputei locale intre Partidul Libanez si palestinieni. Numele din titlul filmului face referire la liderul Partidului Social Democrat Bachir Gemayel, ucis cu doua zile inainte de sangerosul masacru din 16-18 septembrie 1982, o riposta a politiei libaneze in numele pierderii liderului pe care il idolatriza. 

Cand se pune in discutie rememorarea unui eveniment dureros pe care l-ai trait, inevitabil apar imagini care te urmaresc toata viata, locuri si oameni care s-au "oprit" in timpul cand le-ai cunoscut, in istoria ta afectiva. Drumul acesta este parcurs de regizorul insusi prin decuparea marturiilor celor care au fost implicati si au supravietuit masacrului. Descrierea inceputului cu o haita de 26 de caini (de fapt, ani) turbati care alearga pe strazile Israelului nu trece usor cu vederea si imprima, parca, filmului suprarealismul din visele martorilor evenimentului, ca ulterior totul sa prinda incet si sigur forma realismului sangeros, prezent in strigatul de durere si de deznadeje din final.

O data cu filmul conventia impusa de "animat" dispare, iar descrierea are impact si rezoneaza cumva cu suferinta istoriei de acolo si, de ce nu, cu evenimentele din istoria noastra recenta. Alegand un gen de animatie care se apropie de realitate, Ari Folman isi propune, cred, sa atenueze din efectul produs de evenimente. Personajul-regizor porneste acest demers de rememorare nu numai pentru sine sub aparenta traumei, ci si pentru noi din postura de spectatori. Unul dintre superbele momente ale filmului, suprarealist de-a dreptul, este pretextul visului descris de un amic al regizorului, in trecut posibil candidat la Nobel, care afirma: "Cand imi este frica, adorm". Poate aceasta este si intentia regizorului, de a trezi in noi interesul pentru a cunoaste si a nu uita ce s-a intamplat la un moment dat, nu in ultimul rand o pledoarie pentru uratenia razboiului si gratuitatea celor care il provoaca, fara niciun motiv.

Filmul este exceptional si nu incearca sa iti produca suferinta unui popor in mod obligatoriu, drept dovada acel "vals" al mortii soldatului cu profunda sa originalitate din timpul conflictului. Este vorba de aceeasi terapie prin care trece regizorul si meritul sau este major prin modul cum stie sa ne prezinte istoria, fara patima si resentimente. De aceasta data m-am gandit sa va propun, ca un fel de provocare, un fragment video ceva mai vechi dintr-un scurt-metraj animat din Rusia care se aseamana in tema si in stil de animatie: Firing Range (Anatoliy Pyetrov)

"The Reader" - Puterea cuvantului care alina sufletul











Kate Winslet nu se dezminte si demonstreaza in "The Reader" ca este o mare actrita, cu un potential enorm, capabila sa faca dintr-un film mediu unul bun.  Daca ati vazut "Schindler's List" si l-ati urat pe Ralph Fiennes in rolul ofiterului SS care ii lua la tinta pe evrei, in "The Reader" lucrurile stau ceva mai bine pentru el, fiind de aceasta data in persoana lui Michael Berg "the good and loving guy" care se indragosteste de Hannah Schmitz (Kate Winslet), fost gardian in lagarele de concentrare naziste si judecata pentru rolul avut in celebrele "marsuri ale mortii".

Filmul este ecranizarea celebrului roman omonim scris de Bernard Schlink, aparut la noi la editura Polirom. Daca in carte se pune accentul pe restituirea istorica a evenimentelor din Germania nazista,  in sensul intelegerii de catre tineri a evenimentelor despre care citesc si pe care nu le pot trai, in film optiunea regizorului este de a se indeparta de acuze si inversunarea din alte filme cand vine vorba de evrei si nazisti. Din acest punct de vedere cartea are de pierdut si filmul are de castigat pentru ca ii da sansa lui Kate Winslet sa puna in film ceva din personaj si ceva din posibilitatile ei actoricesti de compozitie.

Filmul va fi pe placul majoritatii pentru ca nu isi propune foarte multe lucruri. Singura idee "sanatoasa" care ramane in picioare atat din carte, cat si din film este ideea conform careia puterea cuvantului, a "Reader"-ului poate schimba caracterele pervertite, ignoranta Hannei de a intelege efectele deciziilor luate in istoria personala. Pentru Hanna intalnirea cu "The Reader" nu este numai o initiere a junelui Michael Berg in tainele Eros-ului. Suferinta Hannei nu este legata direct de evenimentele din '44, deoarece ea nu realizeaza raul decat atunci cand il "intalneste" pe "Reader".  De aceea Hanna are in final un prise de conscience care o duce spre eliberarea pe care o cauta dupa cei 20 de ani de penitenta si...lectura.

Metafora "puterii" cuvantului o mai intalnim si in "Fahrenheit 451" (roman si film) unde cartea nu este cuvant scris pe hartia alba, ci se substituie capacitatii omului de a impartasi cunoasterea prin viu grai. Astfel, in fata cartilor arse de pompieri exista un numar limitat de oameni care memorizeaza tot ceea ce au citit si transmit verbal toata informatia pentru a nu se pierde din cunoastere.


 
"Revolutionary Road" - Drumul tacit spre tragique
















In sfarsit un film nominalizat la Oscar pe care nu pot decat sa il apreciez pentru "story", pentru dramatismul calm si veridic al interpretilor: Kate Winslet si Leonardo di Caprio. Desi nu reuseste performanta din "American Beauty", filmul sau de debut, regizorul Sam Mendes "ataca" o tema similara, cu implicatii finale la fel de dramatice, a dezintegrarii familiei americane middle-class. Titlul este sugestiv si reda nu numai "local" plasarea actiunii, Revolutionary Road, ci mai ales zbaterile si dorintele care apar in cadrul familiei din suburbiile Connecticut-ului. Aici nu e vorba de iluzoriul "American Dream" (sic) exportat in intreaga lume, mai degraba o drama de familie aparent comuna, cu nemultumiri si idealuri care culmineaza tragic. Ca in orice "revolutionary", drumul spre urcus nu este atat de usor, iar finalul nu poate fi decat unul in care nimeni nu castiga.

Filmul incepe "greu", redand parca stilul formal de viata al familiei Wheeler. Incep tensiunile, discutiile, dorinte din partea fiecaruia de a "iesi" din aceasta conditie banala. Daca Frank (Leonardo di Caprio) este lipsit de motivatie in cariera si in familie, alegand sa o insele pe April (Kate Winslet) din motive de ambitie (April ii reprosase ca nu e barbat, conotatie de care Frank nu este intrutotul constient), April este conflictuala si isi exprima nemultumirea prin refuzul realitatii in care se afla. April traieste bovaric in acel Paris vazut in fotografii si nu ezita sa il convinga pe Frank de contrariul afirmatiei de la inceput, spunandu-i ca e barbat (!!!) si ca doreste sa se stabileasca impreuna cu cei doi copii in orasul mult visat.

Aparent aceasta este solutia de salvare a casniciei familiei Wheeler. Frank nu ezita nici el sa o aprobe si sa impartaseasca... comunitatii din care face parte acest "Wheelers' Dream". Evenimentele ulterioare, vedeti filmul!, ii vor ajuta pe amandoi sa realizeze ca lupta e abia la inceput si "pierderile" vor fi majore de ambele parti, chiar pana la prabusirea sentimentelor care i-au unit, rezultatul fiind traumatizant in special pentru April.

Deranjeaza oarecum optiunea regizorului de a-si alege un personaj, este vorba de fiul familiei Givings, in postura de ecou rational al mesajului filmului, nelasandu-ne pe fiecare dintre noi sa emitem o judecata in raport cu sirul de evenimente al familiei Wheeler. Kate Winslet este extraordinara in aproape fiecare replica si starea pe care o degaja este bine dozata dramatic. Din acest punct de vedere ultimele 10 minute sunt efectiv de Oscar sau de orice alt premiu al publicului  prin linistea si privirea personajului, premergatoare deznodamantului dramatic la fel de sensibil si tacit.

Reply la "Ecranul Global"

















Foarte interesant eseul tau, Liliana. As fi preferat totusi ca terminologia folosita de autori sa fie cuprinzatoare. Cu pretul de a fi bine argumentati, ei pierd ceva din sensul terminologic. De pilda, as denumi "cinefilie" exact ceea ce afirma Tarkovski: iubire de film=iubire de Dumnezeu cu ajutorul regizorilor care prin mijloace tehnice recreeaza imaginativ sau istoric viziunea lumii din axa temporala trecut, prezent, viitor. Denumirea pe care as impune-o ar fi "videofilie progresiva", asemanand-o cu o "aberatia optica", fenomen de deteriorare a simtului vizual pe un fond de lenevire a privirii.

Sunt o fire optimista, dar cursul istoriei imi dovedeste contrariul. Am dobandit tehnologie si am fost deposedati de manualitate, de efort, de acel "human touch". Mana si mintea creatoare au fost inlocuite cu gadget-uri, cu hands-free, cu telecomenzi, de fapt o distantare de obiecte si o implicare mai mult in "instalatii electrice". Este un fenomen care progreseaza, dar ne duce acolo unde credem ca mergem tehnologia. In concluzie, omul folosindu-se de tehnologie a devenit el insusi "tehnologic".

Optimismul despre care cred ca autorii vorbesc se refera mai mult la acceptarea situatiei pro stiinta, pro... progres. Nu-i chiar asa de rau cum pare, oameni buni. Cand eram mai liberi la cuget, citeam romanele distopice gen "Fahrenheit 451", "1984", "Brave New World" sau vedeam " Equilibrium", "Metropolis", "Blade Runner", ingroziti de perspectiva. Iata ca atunci cand traiesti perspectiva, aceasta este realitate din care se iese greu, aproape ca o accepti pentru a nu te elimina din "turma" globala. "Trestia" lui Pascal este acum cu totul altceva...

"The Curious Case of Benjamin Button" - Zahar, lamaie si un pic de apa, va rog!










Sper sa inchei aici seria de vizionare a productiilor partial nefericite pentru documentarea pe care mi-am propus-o vizavi de Oscar-urile din acest an. Viitorul e incert, filmele la fel, deci scapa cine poate!

La fel de lung ca durata precum e titlul, "The Curious Case of Benjamin Button" este o drama in stil american care se inspira din nuvela omonima a celebrului scriitor american F. Scott Fitzgerald, membru al miscarii "Lost Generation" din care au mai facut parte Ernest Hemingway, Ezra Pound si John Dos Passos. Daca miscarea literara mai sus mentionata propunea tinerei generatii Uncle Sam sa isi "revina" dupa nebunia din Primul Razboi Mondial, filmul care ii are ca protagonisti pe  Brad Pitt si Cate Blanchett a reusit pe parcursul a 2h si 54 de minute sa ne chinuie bunul-simt, uzand de cele mai la indemana clisee cinematografice in genul "Notebook" sau mult mai celebrelor "Forrest Gump" si "Beautiful Mind".

Pe scurt, e vorba de o fictiune literara transpusa cinematografic care ne pune in fata povestea "curious" a lui Benjamin Button, nascut de o mama muribunda si lasat de tatal sau in grija unei familii de negri din cauza ca suferea de o boala a imbatranirii prin intinerire. Mai exact, in timp ce 99,99% din populatia respecta ciclul vietii, Benjamin purta stigmatul inversarii ciclului de la senescenta la"fragezimea"  varstei nou-nascutului. Din punct de vedere strict literar Fitzgerald este genial ca scriitor prin metafora prezenta in carte: dreptul de a iubi si de a trai conform propriilor simtaminte, indiferent de varsta biologica si de acele lucruri pe care le tanjim de la altii: tinerete si succes. Cartea este un "statement" dureros si adevarat al existentei in sens opus, de redescoperire a ceea ce evitam sa cunoastem si sa invatam de la cei care nu sunt de-o varsta cu noi, de bucurie a vietii cand totul pare aproape mort.

"The Curious Case..."
este mediocru inca de la inceput pentru ca foloseste un pretext de scenariu, inexistent in carte, acela al povestii unui inventator pe nume Gateau care, dupa moartea fiului sau in Primul Raboi Mondial, organizeaza o intrunire la care ajunge sa participe si Roosvelt pentru inaugurarea ceasului care functioneaza, ati ghicit!, invers de cum suntem obisnuiti. Si de aici gata cu motivatia. Intram in povestea paralela a filmului.

Pe de o parte personajul interpretat de Julia Ormond ii citeste mamei aflate in stare critica pe pat de spital din jurnalul lui Benjamin Button, iubitul din tinerete al actualei batrane muribunde. Totul pe fundalul evenimentului istorico-meteo-dezastruos care a cuprins America in coasta vestica, uraganul Katrina (bonus dramatic). Pe de alta parte povestea propriu-zisa a lui Benjamin Button care ne spune de-a fir a par cum s-au petrecut evenimentele de la nasterea sa ca om aratand de 80 de ani pana la moartea in bratele iubitei Daisy in stadiul regresiv de prunc, cum a intalnit toti oamenii care au scris istoria lumii (asemeni personajului lui Tom Hanks). Ambele povesti au ca liant cartea care prinde viata numai cand Julia Ormond o atinge ca prin famec si se pune pe citit. Magic!

Ma incearca un sentiment de regret si speranta deopotriva ca filmul nu a reusit sa fie mai sincer si sa respecte linia nuvelistica a lui Fitzgerald, cu gandul optimist al cinefanu-lui ca un alt regizor va avea viziunea necesara pentru astfel de ecranizari.

P.S. Daca vreti sa il vedeti pe Brad Pitt cu propriul fiu in brate, aveti din cele aproape 3 ore o secunda la dispozitie. Chiar merita!

"Slumdog Millionaire" - India in cautarea lui... Jamal!












Mi-as fi dorit enorm sa pot pune "Slumdog Millionaire" in locul pe care l-ar merita un film care primeste 10 nominalizari la Oscar si castiga numai putin de 4 Golden Globes. Din fericire, chiar si pentru ceea ce a mai ramas din definitiile de odinioara ale filmului, aici nu va fi cazul. Parol, intentiile mele sunt dintre cele mai bune, insa filmul "pacatuieste" in modul cel mai grosier posibil. 

Cand auzim "film indian" imediat facem o asociere rapida cu "Bollywood" si multiplele productii comparabile ca numar cu "Hollywood", cu sentimentalismul si fatalismul care a impanzit cinematografele romanesti pana in '89, cu "portia" de cascadorii si muzica la interval de 20 de minute pe durata a cel putin 2h de story "hindi" etc. Sigur ca filmele indiene bune au un substrat mitologic si social foarte puternic despre care am sa amintesc cu alta ocazie.

"Slumdog..." e o co-productie britanico-indiana (sa nu se mai spuna ca "perlei coroanei" nu i-a fost benefica perioada coloniala!) care are ca pretext unul dintre cele mai populare jocuri de cultura generala, statornicit si pe la noi acum vreo 3 ani, pe nume "Who wants to be a millionaire?" in varianta sa indiana (?!). Avem deci un "vehicul" penru scenariu... Va propun sa purcedem. Va dura mult mai putin comparativ cu cele 2 h ale filmului.

Nu voi intra intra prea mult in amanunte, ci voi spune doar ca e vorba de un oarecare Jamal, provenit din periferia Indiei, care, dupa mai multe aventuri gen "Tom Sawyer si Huckleberry Finn", ajunge sa participe la concursul cu trei variante ajutatoare pentru a sfarsi in bratele iubitei din copilarie, orfana  Latika. Curios ca Jamal al nostru stie mai toate raspunsurile la intrebari apeland la memoria sa "de elefant" (animal sacru, deh!, desi expresia consacrata are o alta semnificatie) si la copilaria prin "slum"-urile (mahala) Bomabay-ului. Nimic nu ii poate sta in cale!

Candid ca o floare de lotus, usor ca un fulg si inteligent fara pereche, desi are un frate care se abate de la model, Jamal reuseste sa ne castige simpatia in prima ora pentru naturaletea si umorul sau , dar incet-incet devine simbolul natiunii, al sperantei renascute din suburbiile Indiei. Fara a fi lipsit de modestie  pot spune cu precizie unde se sfarseste productia britanica si unde incepe cea indiana, doar avem coproductie, mai sa fie! Daca mai tinem cont ca actorul in rol de prezentator al concursului face parte din trainica si istorica dinastie cine-indiana a Kapoor-ilor, deja ne simtim neputinciosi in fata grandorii si a numelor ilustre din acest film.

Nu ratati asa ceva, va rog, pentru ca nu vezi in fiecare zi un film care acumuleaza distinctii nenumarate si care ne va asurzi urechile de 10 ori atunci cand numele ii va fi pronuntat in mod tensionat la gala de pe 22 din postura de "nominee". Nici nu stiti ce pierdeti pentru ca la Oscar-ul din acest an se va scrie o pagina din istoria filmului de care nici "Slumdog.." nu este pe deplin constient.
"Milk"- jurnalul de campanie al lui Harvey...gay

















"Oscarul" bate la porti! In consecinta, mi-am propus ca incepand de azi pana in seara de 22 februarie, cand fastuozitatea si multimea de discursuri cu "thank you" catre cunoscuti si necunoscuti ii va cuprinde din nou pe americani, sa vad si sa comentez pe blog filmele nominalizate la Oscar in acest an.

Startul este dat de "Milk", film biografic care il are in centru pe Harvey Milk, propagandist al miscarii gay in California si primul homosexual "out from the closet" care accede la o functie publica. Este inevitabila asemanarea care exista intre acest film si "Brokeback Mountain", mult mediatizat pe nedrept in urma cu un an.

Superior prin felul in care regizorul stie sa isi umanizeze personajele si prin obiectivitatea biografica a lui Harvey, "Milk" mi se pare socant de asemanator cu "Brokeback..." in ceea ce priveste descrierea relatiei dintre cei doi: politicianul Harvey Milk (Sean Penn) si tanarul Scott (James Franco), alegerea lui James Franco insusi care "duce" izbitor cu Heath Ledger si, mai ales, acea parte din scenariu in care se insista pe relatia celor doi din tinerete, cu dorinta lui Harvey de a se revedea in prezent.

Daca "Brokeback..." era uneori prea dulceag (intalnirile fugitive pe fond montan), alteori prea dramatic (in final), "Milk" nu da prea mult in clocot, va sa zica reuseste sa ajunga la noi prin mesaj, fara efuziuni fortate nici in scenele de sex tandru, nici cand vine vorba de despartiri, sinucideri si pasiuni vechi pentru Opera (Puccini era favoritul lui Harvey).

Nu pot trece totusi cu vederea tendinta regizorala de manipulare pe care am simtit-o in timpul discursurilor pe care Harvey le tine in fata lumii adunate pentru paradele gay. Mai este vorba si de finalul in "dulcele stil...american", cu fraze culese special urbe et orbi. Ultima critica defavorabila si cea mai vizibila in film este chiar momentul cand Harvey este ucis de un adversar politic (eventual gay nedeclarat): filmarea din profil si close-up, vezi Doamne, ca sa il asemuim pe Harvey cu Abraham Lincoln (!!!!). Lamentabil.

In linii mari, "Milk" e un film bun de vazut pentru ca are meritul de a se apropia de felul de a fi al personajului real Harvey Milk, oferindu-i astfel lui Sean Penn sansa de a-si arata inca o data maturitatea in interpretare. De recomandat in acest sens un interesant documentar din '84, "The Times of Harvey Milk" pentru a avea o confirmare.

Urmeaza...
"Dogville" - Orasul gratiei pierdute













M-am gandit adesea care ar fi motivul pentru care unii spectatori se duc la film si la un moment dat ies din sala dezamagiti de ceea ce au vazut pana atunci. E un sentiment ciudat pentru mine, recunosc, caci nu pot fi strain de dorinta de a vedea un film, de intentia regizorala, de idee in general.

E o forma de respect pe care mi-am insusit-o si impus-o pana la sfarsitul filmului, chiar daca filmul mi-a placut sau nu. Astfel pot aprecia sau respinge la nivele diferite ceea ce am vazut, fara a avea puncte de vedere reductibile la fraze de genul "nu a fost un film bun si am plecat" sau "iata-l si p-asta ce plictisitor este...", cum mi s-a intamplat sa aud in cazul inteligentei regii a lui Lars von Trier pentru "Dogville". 

Un film, ca orice forma de arta, este supus criticii prin filtre de sensibilitate si experienta proprii si nu ar trebui respins din start pe motiv ca nu ar putea fi inteles. Cred ca totul se reduce la cat de mult sau putin suntem dispusi sa acceptam conventia, de rabdare in mare parte...

Ca si in "Breaking the Waves"(ireprosabila prestatia lui Emily Watson), Lars von Trier descrie in "Dogville" sacrificiul uman deliberat cu o acuitate care il face pe spectator sa se simta mai putin confortabil cu tema si cu modul in care este realizat filmul. Conceput ca un roman in capitole si cu  vocea narativa in "off", "Dogville" nu este ceea ce asteptam de obicei de la un film.

Austeritatea si neconventionalismul spatiului transparent trasat cu creta (case, strazi), ca in teatru, socheaza in prima instanta pe oricare dintre noi, insa von Trier isi asuma acest risc si imagineaza spatiile pentru a-si fixa atentia pe personajele care vietuiesc in Dogville. Singura persoana care incearca sa convietuieasca este enigmatica si serafica Grace (Nicole Kidman), venita de nicaieri de pe coline pentru a se refugia de autoritatea si influenta tatalui gangster. Si de-ar fi numai atat...

Am comparat aceasta optiune a lui von Trier de reconsiderare a cadrului in care se desfasoara actiunea ca pe o tehnica inteligent camuflata de a ne apropia fizic de personaje, ca in cele din urma, prin distantare, sa descoperim aceeasi latura meschina si dogville-asca pentru care Grace avea sa sufere la fel de neconstrangator si demn. Lars von Trier a reusit astfel sa ne aduca in starea de suferinta a lui Grace, ne-a iluzionat, ne-a pus in fata spatiilor goale si ne-a dat senzatia umplerii lor prin devotament si afectiune fata de acei oameni. De fapt acolo nu era nimic.

Finalul nu avea cum sa fie fericit si nici nu aveam nevoie de asa ceva. Grace actioneaza necrutator in final ca un judecator cu masura adevarului si "sterge" orice urma din Dogville, asa cum creta poate fi stearsa de buretele umed. Va exista totusi un supravietuitor care va fi martorul a ceea ce a fost si ceea ce o sa vina: Cainele, simbolul orasului. Camera se ridica si se indeparteaza din realitatea filmului, iar luminile se aprind pentru a ne usura iesirea din sala de cinema spre un alt cadru, cel al realitatii noastre.
"De Ce"- uri cinefile!

In spatele oricarei afirmatii sau negatii se afla interogatia simpla sau complexa despre care filozofii afirmau ca este sursa adevaratei cunoasteri. Fie ca este justificata sau nu, intrebarea este cu mult mai sanatoasa si mai rodnica pe termen lung in comparatie cu majoritatea certitudinilor care ne sunt impuse formal si informal.




Sub deviza "Mens cinephilus in corpore sano", m-am gandit, deci, pentru cateva clipe sa va impartasesc cateva "de ce"-uri personale legate de film. In mod evident sirul de intrebari este nelimitat si este susceptibil altor pareri.

01. DE CE unii cantareti vor sa devina actori si viceversa?

02. DE CE Florin Piersic jr. realizeaza superbe scurt-metraje si nu face inca un film?

03. DE CE in filme se spune mai des "te iubesc", iar in realitate de multe ori "te urasc"?

04. DE CE in majoritatea filmelor romanesti in care copii joaca, vocile le sunt dublate de adulti?

05. DE CE S. Nicolaescu s-a facut regizor si nu a devenit un stralucit inginer la Buftea?

06. DE CE in salile de cinema in momentele de liniste exista cineva care sforaie sau are pofta de mancare?

07. DE CE a devenit oare Oscar numele ales de stapani pentru cainii lor?

08. DE CE iti vine sa spui "Mamma Mia" cand o auzi pe Maryl Streep cantand?

09. DE CE M. Paslaru spune "De ce, de ce, de ce" in filmul "Veronica"?

10. DE CE filmul a fost inventat de francezi si "idustrializat" de americani?

"Green Planet Blues" - premiera eco-cinematografica!

Asta-seara am vizionat in cadrul cineclubului doua filme documentare cu tematica ecologica, in cadrul primului eveniment de acest fel care are loc in estul Europei. Primul film, productie Olanda 2007,  se numeste "Silent Snow" (15 min.) si reprezinta un avertisment privind riscul pe care il produce poluarea la nivel mondial, in speta acumularea "silentioasa" de reziduuri chimice undeva intr-o comunitate din indepartatul golf de gheata din Groenlanda. Intreaga poveste este vazuta din perspectiva unei fetite care, la aflarea vestii ca ar putea pleca din comunitatea in care s-a nascut, devine vocea convingatoare prin care regizorul documentarului isi prezinta punctul de vedere.

Cel de-al doilea film, Last Yoik in the Saami Forest? (Finlanda, 2007),  este amplu ca durata (50 min.), desi personal nu cred ca ar fi fost atat de necesar, si prezinta realitatea cu care se confrunta retrasa comunitate a Saamilor, undeva in partea montana a Finlandei. Este vorba mai exact de o disputa de mai bine de 50 de ani intre autoritatile locale si stat pentru protejarea ecosistemului si a rezervatiei de cerbi in fata politicii agresive de defrisare continua. Documentarul este relativ bine realizat prin gradul de obiectivitate si multitudinea punctelor de vedere pe care ni le prezinta.

Cum este de la sine inteles ambele documentare pun accentul pe "zestrea" naturii si  respectul fata de mediu pe care il arata localnicii versus monopolul si presiunea pe care noii manageri locali le exercita in zona pentru a-si extinde business-ul la nivel national, ulterior prin extinderea pe pietele europene, asiatice si americane.

Daca sunteti interesati de aceasta tema si doriti sa va documentati, eventual sa va implicati, exista un link care acopera informational acest interesant si nou proiect eco-cinematografic:
http://www.greenplanetblues.ro/

Maya Deren - teoretician si regizor de film avangardist
Ei, iata! A venit randul sa va prezint pe unul dintre cei mai cunoscuti si recunoscuti teoreticieni si regizori de film din America anilor '40-'50 in materie de film experimentalist, de avangarda. Desigur ca veti spune cine a auzit oare de Maya Deren si de ce sunt atat de "avantat" in discursul meu pro Maya Deren.  




Inainte de astfel de interogatii va propun aceeasi ingenua curiozitate pentru filmul avangardist, ca in cazul meu, si acelasi interes pentru a parcurge filmografia relativ redusa numeric si ca durata a Mayei Deren. 

Meshes of the Afternoon (1943)
At Land (1944)
A Study in Choreography for Camera (1945)
Ritual in Transfigured Time (1946)
Meditation on Violence (1948)  
The Very Eye of Night (1952) 
The Witches' Cradle (1943)

Odata trecuti prin experienta vizuala pe care Maya o propune si prin mizanscena cu care ea se identifica, veti putea spune, imi place sa cred, ca filmul nu este si nu ar trebui sa fie numai schematism si productie a la Hollywood. Poate chiar mai mult: calatorie in "eu", visare si explorare de noi civilizatii. 

In filmele Mayei Deren temele sunt multiple si socante prin maniera si tehnica: pornind de la curajoasa reprezentare incongruent-geometrica a cosmarului in care se intalnesc dorintele si temerile noastre si asocierea acestuia cu elementele exterioare (cutitul, cheile) din Meshes of the Afternoon; continuand cu anacronicizarea spatiilor si dinamica "in reverse" a marii din At Land pentru a evidentia oarecum critica sociala a celor care nu o "vad" si o ingnora; nu in ultimul rand extraordinara incursiune in riturile cosmologice ale bastinasilor Voodoo haitieni din Divine Horsemen: The Living Gods of Haiti. 

In plus, se pare ca filmele Mayei Deren au reprezentat sursa de inspiratie "nedeclarata" (a se citi, va rog, "plagiat")  pentru o categorie de artisti care cauta nemurirea pe pamant. Ma refer in mod evident la scena de inceput din At Land (inca nu v-am facut curiosi!!), a naufragiului si a miscarii asincrone a valurilor, scena asemanatoare folosita de Madonna in video-kitsch-ul "Cherish, precum si in "replica" video pentru Sex Book.

Maya si-a declarat in mod vadit aversiunea fata de sistemul de productie hollywood-ian si nu a ezitat sa afirme:
"I make my pictures for what Hollywood spends on lipstick" (sursa: Wikipedia).

Ce ramane de facut pentru cinefili este...de vazut!!

Memorable quotes (I)








M-am gandit ca ocazional sa fac uz de resursa IMDB pentru a pune pe blog, prin ultra-cunoscuta tehnica "copy-paste", cateva din replicile pe care le consider sugestive pentru filmele din care au fost preluate citatele. Cu scuze inzecite si regrete insutite pentru cei carora le-am cauzat dezamagire pentru optiunile personale, vor urma si alte episoade din acest ciclu de "memorable quotes".

All About Eve (1950) 

Margo Channing: Bill's thirty-two. He looks thirty-two. He looked it five years ago, he'll look it twenty years from now. I hate men.

Dogville (2003)

Chuck: God only knows what that woman is capable of. 
Grace: You know she's not capable of anything.

The Dreamers (2003)

Matthew: This is not Chaplin and Keaton. This is Clapton and Hendrix. 
Theo: Matthew, Clapton reinvented the electric guitar. 
Matthew: Clapton plugs in a guitar, he plugs in an electric guitar and he plays it like an acoustic guitar. Hendrix plugs in an electric guitar, he plays it with his teeth. There are soldiers in the Vietnam War right now. Who are they listening to? Clapton? No, they're listening to Hendrix. The guy who tells the truth.

Twelve Monkeys (1995) 

Jeffrey Goines: There's the television. It's all right there - all right there. Look, listen, kneel, pray. Commercials! We're not productive anymore. We don't make things anymore. It's all automated. What are we *for* then? We're consumers, Jim. Yeah. Okay, okay. Buy a lot of stuff, you're a good citizen. But if you don't buy a lot of stuff, if you don't, what are you then, I ask you? What? Mentally *ill*. Fact, Jim, fact - if you don't buy things - toilet paper, new cars, computerized yo-yos, electrically-operated sexual devices, stereo systems with brain-implanted headphones, screwdrivers with miniature built-in radar devices, voice-activated computers...

Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb (1964) 

Group Capt. Lionel Mandrake: Colonel... that Coca-Cola machine. I want you to shoot the lock off it. There may be some change in there. 
Colonel "Bat" Guano: That's private property. 
Group Capt. Lionel Mandrake: Colonel! Can you possibly imagine what is going to happen to you, your frame, outlook, way of life, and everything, when they learn that you have obstructed a telephone call to the President of the United States? Can you imagine? Shoot it off! Shoot! With a gun! That's what the bullets are for, you twit! 
Colonel "Bat" Guano: Okay. I'm gonna get your money for ya. But if you don't get the President of the United States on that phone, you know what's gonna happen to you? 
Group Capt. Lionel Mandrake: What? 
Colonel "Bat" Guano: You're gonna have to answer to the Coca-Cola company.

The Purple Rose of Cairo (1985)

Tom Baxter: I guess I have to get a job. 
Cecilia: That's not gonna be so easy either - right now the whole country's out of work. 
Tom Baxter: Well, then, we'll live on love. We'll have to make some concessions, but so what? We'll have each other 
Cecilia: That's movie talk.

Nae, "Restul e [chiar] tacere"!












Evidentiam intr-un "post" anterior influenta de leader pe care o exercita regizorul Nae Caranfil in randul colegilor sai de generatie si nu numai. In ultimii 10-15 ani filme precum "È pericoloso sporgersi", "Dolce far niente" si, mai ales, "Filantropica" (va amintiti poate de melodia si momentul "Orange Juice") au facut, pe drept cuvant, din Nae Caranfil un regizor cu stil, cu un umor special, usor intelectualizat si... actual. Pana aici totul e bine. Cum ramane cu restul?

"Restul...." e chiar recentul sau film la a carui premiera am fost prezent in cadrul festivalului de film "B-est" din 2008 unde a si castigat Premiul Publicului (?!). Asteptat cu nerabdare de public si critica, filmul a fost in cele din urma neasteptat de "inconsistent", prea fortat si necaracteristic stilului pe care Nae Caranfil (si) l-a impus.

Alegand un titlu spectaculos ce s-a dovedit, din pacate, o concluzie a calitatii filmului in sine, Nae Caranfil propune in "Restul e tacere" (titlu complet) un document cinematografic a ceea ce a insemnat producerea primului film romanesc, "Independenta Romaniei" (1912), in contextul monopolului si influentei de care compania Gaumonde se bucura in acea perioada in intreaga Europa, inclusiv in Romania. In ciuda promovarii media si a dezamagirii exprimate de Nae Caranfil pentru receptarea mai putin buna de care a avut parte filmul in sali si din partea criticii de specialitate, "Restul..." nu ar trebui considerat de regizor un esec gratuit.

Povestea proiectului lui Nae Caranfil se identifica in mod curios cu povestea din film. Este vorba de aceeasi dificultate de materializare a proiectului, Nae Caranfil afirmand ca i-au luat 20 de ani pentru a face "Restul..", si de o lipsa vizibila cu intentie exagerat rizibila a alegerii distributiei filmului, care aduce aminte de filmele lui Geo Saizescu si Co. din vremurile apuse. Alegandu-si actorii de pe la sitcomuri si emisiuni cu umor burlesc gen "Mondenii", Nae Caranfil a vrut un film mare si ceea ce a iesit a fost... "tacere". 

Pe ici-colo se simte "scanteia" lui Nae, dar aceasta dispare cand actorii nu reusesc  decat sa se apropie de ceea ce credeam ca nu voi mai vedea in filmele romanesti: mediocritate si lipsa de maturitate in a juca intr-un film. Imaginea e singura care impresioneaza, dar nu e indeajuns cand se pune in discutie "soarta" unui scenariu. Pot sa intrevad "genialitatea" lui Nae poate chiar in maniera in care a fost facut filmul, un dezinteres si o lipsa de viziune regizorala in proiectul gandit acum 20 ani. Daca aceasta a fost intentia, inseamna ca filmul este un "succes".

"Iris" - identitatea iubirii dincolo de fictiune
Intr-un moment de plictis provocat de oferta media vizuale si in care "zapping"-ul isi intra in drepturi, m-am oprit cateva secunde sa privesc un film care tocmai incepea tarziu in noapte spre sfarsit de saptamana. Incepand de aici, totul e o poveste frumoasa si trista pe care vi-o recomand sa o experimentati macar o data prin vizionare.




Mi se intampla rar sa vad un film care sa reuseasca performanta de a se "cuibari" in forul meu si de a ramane acolo pentru totdeauna. Este unul din acele filme care ramane impresionant pentru cel care il vede si o mare pierdere pentru cel care isi "inchide" simturile, doar pentru ca nu este un film ca toate celelalte. 

Titlul filmului este "Iris" si are ca sursa reala povestea de dragoste a scriitoarei Iris Murdoch (Judi Dench) cu John Bayley, critic si istoric literar britanic. Filmul urmareste in paralel inceputul relatiei din tinerete a celor doi si, in prezent, stadiile finale ale bolii Alzheimer de care Iris sufera. Este remarcabil si impresionant acest paralelism al starilor prin care trece Iris in timpul bolii, pe de o parte afectiunea din partea celor apropiati, in special sotul sau criticul Bayle si sora ei, pe de alta parte flash-back-urile subiective ale lui Iris, ultimele "ramasite" de memorie care ii mai raman pe fondul instalarii dementei si uitarii. 

Nimic din prezent nu ii mai apartine lui Iris. Ea rupe legatura cu realitatea din prezent si se refugiaza in memoria afectiva, in acea juna Iris (Kate Winslet) pentru care "a iubi" si "a scrie" reprezinta "a trai". Totul o ajuta sa scrie, o inspira si ii da forta sa isi transfigureze iubirile de alcov in personaje, in fictiune pentru marele public care o gratuleaza si ii ofera succesul literar. Iris nu este un personaj superficial, nu isi mimeaza sentimentele pentru succes, dimpotriva cauta ceea ce fiecare dintre noi viseaza sau isi doreste. 

Tanarul critic Bailey este singurul care intelege acest lucru si, timid din cale-afara, se apropie totusi de Iris si o ia in casatorie, oferindu-i intelegerea si bunatatea sa deliberate, fara niciun repros fata de atitudinea ei de "investigare" a iubirii in alte relatii. Este aici vorba de o complicitate tacita intre cei doi greu de inteles in mod aparent, cu "pierderi" si suferinte de ambele parti.

Acelasi Bailey va fi alaturi de Iris in fazele terminale ale bolii si, in afara singurului repros venit dupa ani de casatorie pentru "tradarile" ei, ii va arata neconditionata iubire. Boala lui Iris nu este pentru Bailey descumpanire si lamentatie, ci speranta ca ea se va insanatosi si totul va fi ca la inceput. Bailey nu vede in Iris femeia bolnava de Alzheimer, ci iubirea pe care i-o poarta de la inceput. El reia cumva traseul locurilor cunoscute numai de ei, o calatorie in trecut si prezent, un adevarat anamnesis cu functia de a o aduce pe Iris din starea de letargie provocata de boala. Insa boala o va invinge pe Iris si o va tine captiva in tineretea ei pana la sfarsitul inevitabil. 

"Iris" este un "must" pentru cine vrea sa vada un film cu adevarat bun, un film "gema" cum imi place sa il denumesc pentru ceea ce am scris mai sus si pentru ce inca nu am exprimat. Marin Sorescu, influentat parca de poezia lui Nichita Stanescu, a scris un scurt poem care sintetizeaza avant la lettre (cine?!) tema din film:

"Doctore, simt ceva mortal
Aici in regiunea fiintei mele,
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele,
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti,
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…

Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore.
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi...
Cand m-am nascut"


"Boala"

Decalog imaginar al regizorului de film
M-am gandit sa improvizez un Decalog idealist al creatorului de film care sa porneasca de la ce trebuie sa fie un film, care sunt limitele si scopul pe care trebuie sa si le propuna regizorul cand e vorba de opera si spectator, precum si natura discursului creativ. Este un simplu experiment de imaginatie pe care vi-l propun cu detasare, un "ghid" de conduita si bune maniere.


1. Eu sunt Spectator, Spectatorul tau.
2. Sa nu ai alte intentii cu filmul tau in afara de principiile si vocatia cu care ai fost inzestrat.
3. Sa nu ingnori criticile de orice fel, caci doar asa adevarul poate fi cercetat.
4. Adu-ti aminte de colegii si profesorii care ti-au dat "uneltele" creatiei.
5. Respecta-ti spectatorul si nu lua in deradere parerea lui.
6. Sa nu iti "ucizi" colegii de breasla printr-un complex de superioritate.
7. Sa nu irosesti o idee buna in detrimentul banalului, a comercialului.
8. Sa nu "furi" din ideile altor regizori, cu exceptia influentei pe care unii sau altii o pot avea asupra creatiei tale.
9. Sa nu incetezi sa crezi ca a fi regizor inseamna a fi responsabil.
10. Sa nu "poftesti" la premiile altora, daca nu ti-ai propus sa perseverezi.
EL-EVA-tor, pur şi simplu!

Se vorbeşte de vreo 5-6 ani de regizori tineri, de noul val românesc de filme. Francezii şi apoi întreaga Europa vor crea începând din anii '60 astfel de "şcoli" de film, ulterior premiate şi intrate în istorie, mai cu seamă datorită omogenităţii limbajului, a discursului în genere.  




La Nouvelle Vague Roumain, în traducere liberă Noul Val "vag" (sic) Românesc, apărut cu întârziere de aproape 4 decenii din motive istorice cunoscute, dar nu total justificate, se caracterizează în special prin eterogenitatea regizorilor, fapt vizibil în construcţia fiecăruia dintre ei (tonalitate şi temă). Avem şi un lider care, nefiind luat de val, a reuşit să (se) impună prin filmele sale, cu excepţia poate ultimului film în care "Restul e tăcere", un stil şi un umor rafinat, intelectualizat fără să "deranjeze". E vorba desigur de Nae Caranfil. Remarcile mele vin că urmare a unor constatări şi îşi pot găsi bineînţeles contra-argumente, fapt pentru care va provoc cu amabilitate la discuţii.  
  
Încă un (alt) film din noul val românesc pe nume "Elevator" care, din nefericire, în loc să "urce" odată cu aşteptările unora dintre noi, ne conduce spre un final "căutat" parcă şi care ar fi putut lipsi cu desăvârşire. Meritorii pentru acest film sunt investiţia şi prestaţia protagoniştilor, în special a Iuliei Verdeş. Pesemne că se pot face şi filme care încearcă să spună ceva, fără prea multă sforţare la case de producţie sau la mult mai "celebrul" concurs CNC. 

Cu o calitate a imaginii şi o austeritate a spaţiului întâlnite numai la filmele de scurt-metraj de la CineMaiubit, "Elevator" are pretenţia unui lungmetraj care e bun în intenţiile de scenariu şi regie, dar se dovedeşte a fi doar un film independent care trebuie şi merită să fie bifat în filmografia mai tinerilor noştri regizori, în speţă George Dorobantu. Nimic mai mult....  
  
Când e vorba de un debut rezgizoral, critica de orice fel trebuie să fie echilibrată, nicidecum lipsită de argument şi părtinitoare. Ca şi în cazul filmului "Moartea domnului Lazarescu", exponenţial pentru generaţia să, "Elevator" îşi are sursa principală într-un eveniment real pe care regizorul ni l-a precizat după proiecţie. S-ar fi cuvenit menţionarea cu titlu de omagiu la începutul sau la sfârşitul filmului a nefericitului eveniment din Londra. Observ că genul acesta de filme este aidoma insertului de 1 minut şi jumătate din ştirea de la jurnalul TV. Nu ştiu dacă e bine sau rău acest lucru, însă se confirmă că "viaţa bate filmul". Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în urmă cu 1-2 săptămâni când am aflat cu toţii de moartea unui pacient în condiţiile similare prezentate în filmul lui Cristi Puiu. Curios totuşi că toate comentariile venite ulterior din spaţiul media au insistat pe similitudinea cu ficţiunea, neprecizand în nicun fel adevărata "referinţă" din realitatea din care s-a inspirat şi Cristi Puiu. 

De obicei, recomandarea pentru un film se face cu.. "căldură", însă aş fi mai circumspect în cazul "Elevator" -ului pentru tensiunea şi spaţiul sufocant care "traversează" întregul film. Te intrigă de la început, îţi creează pe parcurs o stare de dispreţ pentru "necesităţile fiziologice" pe care cei doi ni le sugerează destul de puternic şi, partea bună a filmului, "mişcarea lentă" a camerei din a două parte când simţi compasiune, sperând totuşi că vor scăpa din propria neputinţă. Evident acest lucru nu se întâmplă, de vreme ce nici în realitate nimeni nu îi "aude". El nu este "auzit" de părinţii săi, nu este înţeles, de unde şi încapacitatea lui de a descrie la rugăminţile insistente ale fetei "cum e s-o faci pentru prima data". Ea, interpretată de Iulia Verdeş cu un potenţial dramatic evident, este curioasă, vrea să "audă" ceea ce încă nu a experimentat, este inocenţă şi acţionează atipic atunci când se furişează pentru a mânca singură sandvişul din rucsac. Aici scenariul "scârţâie"pentru că vorbele şi acţiunile lui sunt cumva ale ei şi viceversa.  
  
Un "minus" al filmului este senzaţia pe care mi-a transmis-o regizorul de a spune lucrurile pe care mi le-aş fi dorit să le aud. Bucuria aproape sexuală şi afirmaţia tânărului în momentul când tânăra se duce în colţul "ştiut" pentru a urina sunt cel puţin ciudate şi deplasate ca demers regizoral.  
  
În linii mari, "Elevator" nu este neapărat un film de văzut, cu atât mai puţin de revăzut, dar are pretextul debutului şi înţelegerea mea pentru ce-ar fi vrut să spună şi nu a reuşit. Premiul de la TIFF pentru debut regizoral nu trebuie trecut totuşi cu vederea. 

Easy Rider - Cine-document al alienarii
In cadrul cineclubului am avut bucuria de a vedea filmul “Easy Rider” din 1969. Trebuie sa recunosc… ca nu m-as fi asteptat ca un film independent sa aiba “calitatea” imaginii si abordarii la nivel de mesaj cum a facut un june Denis Hopper din postura de regizor, impreuna cu “asistentii” sai: Peter Fonda si un genial Jack Nicholson.

Filmul este “arta” si “document”, imbinare reusita de “atmosfera” (desertul american cu ale sale splendori), “itinerariu” prin mediile americane contemporane (”miscarea” hippie; “relatia” avocat-politist - replica “Ne vedem mai tarziu” este sugestiva; tinerii si dorintele lor imediate - scena din cafenea), critica din subtext la adresa ipocriziei si violentei gratuite cu referinta culturala in cazul indienilor americani si a populatiei afro-americane; supralicitarea cu functie moralizatoare a eternelor modele americane de reprezentare, in special cand e vorba de numele personajului principal - Captain America- si “documentul” vizual la care participa cei doi “easy riders” inpreuna cu… companioanele lor, ma refer la parada americana plina de fast cand excesele de orice fel sunt permise. Din acest punct de vedere ceea ce se va intampla imediat dupa aceea este “sustinut”, argumentat scenaristic. Daca pentru unii scena din necropola nu isi gaseste locul in film, personal o vad - scena- ca pe o continuare fireasca a exceselor prezentate inainte. Ordinea “exceselor” ar fi:

1. reuniunea hippiotilor (exces sexual si religios);
2. relatia dintre institutiile americane cu tinta directa la forma de exprimare libera (exces la adresa indivizilor cu parul lung etc… si excesul de “putere”: repet aici relatia avocat-politist);
3.excesul de putere, de natiune plina de fast ( sarbatoarea de Mardi Gras -”multumesc, Wikipedia!” :) );
4. excesul de traire si simtire din “scurtcircuitul” vizual, aproape experiment cinematografic, in care cei patru “alienati” isi pregatesc sfarsitul anuntat ca intr-un videoclip.;
5. excesul de forta, de violenta, de brutalitate din final, o optiune regizorala de “iesire” din cadru, daca vreti “peisaj”, a personajelor-obervator pe care ni le-a propus.

Mai putin prin tema si mai mult prin tehnica, “Easy Rider” poate cu usurinta sa fie incadrat in “New Wave”-ul american. Tehnica “flash-forward”-ului este o noutate fara indoiala.

Muzica este grozava si insoteste fiecare personaj, are o tema si “spune” ceva despre fiecare personaj. Daca filmul ar fi fost realizat un pic mai tarziu, “Riders On the Storm” (The Doors), in loc de “Born to Be Wild” (Steppenwolf), ar fi fost cu siguranta o optiune extraordinara. Dar aceasta este o simpla afinitate muzicala….

O remarca “tender” la comentariul Mirunei (http://cineclub.wordpress.com/alienarea/) in ceea ce priveste conceptul de “alienare”. In “Easy Rider”, “debusolarea şi lipsa de direcţie ” ca “mărci ale alienării” sunt mai putin prezente, as zice fortate. Aici e vorba mai degraba de maturizare (de aici “debusolarea si lipsa de directie”), nu intamplator este un road-movie, iar alienarea poate fi vazuta ca o supra-tema a filmului cand se pune in oglinda “modelul” de civilizatie a indienilor-americani versus rezultatul alterat, “degenerat” al societatii americane unde festivismul si violenta sunt “marcile” noii realitati.

"Eclipsa" sau esenta lucrurilor regasite!













Mi-a placut comment-ul tau cu privire la ipostaza femeii (http://www.lilyanaway.blogspot.com).
Desi am un alt punct de vedere care nu vine sa contrazica frumosul tau mic eseu, ci mai degraba sa il completeze cu "ochiul" meu critic, nu pot sa nu admir sensibilitatea afirmatiilor tale.

Am sa pornesc de la un citat amplu din Gabriel Liiceanu fata de care am un respect impartasit si "impartit":

"Nimeni nu traieste cu adevarat daca nu cade sub o forma sau alta de seductie. De fapt, oamenii raman cel mai adesea acolo unde specia ii asaza: in anonimatul vietii (in «bancul de heringi», de care vorbea la un moment dat un filozof danez), acolo unde se traieste dupa regula tuturor. Acolo ne instalam cu totii din clipa in care venim pe lume si tot acolo ramanem, cei mai multi dintre noi, pana la sfarsit. Cel mai adesea nimeni nu vine sa ne se-duca, sa ne ia de mana, sa ne scoata de pe drumul mare al vietii si «sa ne duca de o parte», de acea parte in care ni se da sansa sa ne regasim cu viata noastra traita ca destin, ceea ce inseamna: traita pe cont propriu".

(Volumul "Despre seductie")

In "Eclipsa" exista un joc al se-ductiei in termenii propusi de Liiceanu. Am sa o iau incet si sigur. Scriind aceste randuri muzica celor de la The Carpenters ma insoteste, in special interpretarea lui Karen - We've Only Just Begun".

"Eclipsa" este precum "La dolce vita" a lui Fellini un film al mediilor, un itinerariu al personajului-regizor (Vitti-Mastroiani), o fresca sociala a pierderii "rostului" in lume, a alienarii persoanei (individ social) si societatii deopotriva. Totusi "Eclipsa" exceleaza prin starea pe care ne-o transmite, prin ceea ce citeam undeva ca este "estetica vidului", termen provenit probabil din artele frumoase.

Revenind la "seductia" despre care vorbeste Liiceanu, am vazut in personajul Vittoria nu feminitatea voluptoasa, ca in cazul Anitei Ekberg, ci Seductia care se apropie de iubire, dar este profund dezamagita de inconsistenta ei, de materialitatea ei la nivel politic (exista o secventa scurta la inceputul filmului in care vedem cartea pe care o citea iubitul initial al Vittoriei si care avea un titlu cu referire la socialism etc.) si de 'carnalitatea" ei unilaterala, ca in cazul personajului Piero interpretat cu stil de Alain Delon.
In 'Eclipsa" e vorba in special de alienare si de riscul aparitiei unui razboi, de o "eclipsa" a ratiunii (v. scena de la Bursa a carei frenezie "traduce" la nivel micro o realitate macro a societatii, in ciuda minutului in memoria mortii unuia din membrii Bursei, dar care, dupa replica lui Piero, "duce la pierderi de bani pentru astfel de moente") si a sentimentelor profund umane.

In afara de o scena extrem de comica si ironica la adresa modelului Hollywoodian (figurile alaturate ale celor doi care se uita spre camera zambind si "jocul" sarutului din spatele oglinzilor), mi-au ramas intiparite doua momente sugestive pentru efectul provocat si pentru arta cinematografica in sine.

Primul moment este cel in care Vitoria se afla in camera, in spatele perdelei, urmarind-ul pe Piero. Este evident aici un alt "joc" al iubirii, al atractiei, dar ceea ce mi-a atras atentia si m-a impresionat este modul in care este filmata aceasta scena din strada, senzatia fiind de inefabil, de nedefinit. Obiectvul aparatului de filmat este "cald", fluid si Vittoria pare sa nu mai fie corp, ci spirit care pluteste undeva in camera cu geamul deschis.

Al doilea moment este ambiguu in semnificatie si se refera la scena imbratisarii celor doi in biroul de lucru al agentului bursier inainte de despartire. Ideea nu imi apartine, ci vine ca urmare a unei discutii cu o persoana care a avut sensibilitatea sa vada in aceasta scena ambiguitatea imbratisarii a doi iubiti, dar si a despartirii inevitabile (Piero are ochii aproape inlacrimati si privirea spre camera).

Nu in ultima instanta, filmul vorbeste despre eternul feminin, despre magnetism si enigmatism, despre felul in care EA "simte" esenta lucrurilor si cauzalitatea istoriei (Vittoria si Piero ajung la o fantana in care fiecare gesticuleaza in mod diferit: EA isi "prelinge" (scuze!) mana si atinge apa cautandu-i "rostul", iar el isi arunca tigara recent aprinsa din ignoranta proprie si nu numai. Ea este mult mai aproape de natura, ii intelege functiile si "respiratia" (vantul), respecta memoria mortilor (camera parintilor lui Piero) si duce cu sine modelul vechilor culturilor africane (dansul tribal-ritualic din casa prietenei prietenei sale).

Dixit.
"La dolce vita" si orasul care canta, danseaza si "moare"!
Daca Antonioni propunea in "Eclipsa" o viziune sumbra asupra istoriei prin "vidarea" spatiilor (toposul ales e "nicaieri" si niciunde") si aducerea in prim-plan a temei alienarii personajelor, in special prin finalul unic, in "La dolce vita" tema este reiterata magistral, dar sub forma spectacolului, a grandorii Marelui Oras plin de viata, de rumoare, de vuiet, dar inevitabil, decadent.

Daca in "Eclipsa" exista o singura scena in care se simte realismul vietii, ma refer la momentul de la Bursa, in "La dolce vita" totul abunda in stralucire, orasul Roma fiind exemplar "radiografiat" sub aspectul "caracterelor" care il populeaza. In "La dolce vita", regizorul Fellini este umanist, asumandu-si parca prin toate personajele-reflector ideile, gandurile si trairile, pastrand veridicitatea oamenilor si locurilor. Titulul insusi este sugestiv si vine ca argument si post-argument pentru actiunea filmului, imbinare de neorealism si "document" cinematografic, vasazica documentar:)). Nu intamplator termenul de "paparazzo" (sg.) a fost imprumutat si a devenit element de identificare pentru o "clasa periferica" de jurnalisti fotografi.

Inainte de a trece la o parere despre ce inseamna pentru mine filmul lui Fellini, trebuie remarcat ca exista o legatura nu numai sub aspect ideatic intre "La dolce vita" si "Eclipsa", repet formele de exprimare diferind intre auster si lux, ci concret, cA si cum nimic din ce se intampla in "Eclipsa" nu ar trebui ignorat cu actiunea din "La dolce vita". La ce ma refer mai exact? In afara de optiunea fiecaruia dintre cei doi regizori pentru un protagonist, Ornela Mutti in cazul "Eclipsei", respectiv Marcelo Matroiani pentru "La dolce vita", exista in ambele filme o scena-liant: in "Eclipsa" avem momentul scoaterii din apa a masinii furate de catre cetateanul turmentat, pe care era inscriptionat orasul Roma, iar in "La dolce vita" se insista asupra ideii de spectacol media (ceea ce traim acum)in celebra scena amplificata scenic a falsului miracol la care asista multimea din "cetatea eterna".

In "La dolce vita" mizanscena este impecabila, incepand de la jocul actorilor, continuand cu reperele geografice de timp, loc si spatiu (Roma din prezentul imediat, in timpul noptii) si culminand cu actul de revolta si sacrificiu al intelectualului aristocrat din final. "Arta" lui Fellini rezida in faptul ca nu isi "construieste" personajul principal, nu il idealizeaza, punand accentul pe mediul in care el traieste, cu luxul si vanitatile care plac si dezgusta in cele din urma.

Poate cel mai fermecator si sublim moment din film, adesea citat si plagiat in reclame, vazut din perspectiva mea ca unica analogie in timp cu senzualitatea lui Marylin Monroe din metrou cand poarta o rochie alba si sta deasupra unui grilaj de metrou, este prestatia Anitei Ekberg care paseste ca o diva in Fontana di Trevi, o fantana a viselor si a dorintelor pentru care calatorii de pretutindeni devin sclavi in schimbul monedelor care se aduna din strafunduri spre suprafata apei.

Anita Ekberg este o zeita, subjuga pe oricine se uite la ea, asemeni sirenelor din vechea Elada, inclusiv pe mine ca spectator, "aruncandu-ma" din rational in irational, din zari in ape (fantana), din idei in placeri (hedonism). Voluptatea Anitei pe pelicula este inegalabila, mai presus de o Rita Hayworth din anii '40, un plus de frumusete si angajament de actrita laolalta in comparatie cu frumusetea impecabila si mintea "rasa" a lui Marylin Monroe.

"La dolce vita" este fara indoiala idee, mesaj. Imaginea grandorii si luxului capata accente dramatice o data cu petrecerea aristocratilor si a bacantelor orgiastice din final la care participa personajul nostru impreuna cu noi. Gasesc ca Fellini, la fel ca Bunuel in "Ingerul exterminator", face din filmul sau un sir de acumulari care au ca efect ultim viciile, demascarea aparentelor, miciimea oamenilor. Solutia regizorala si de scenariu: o petrecere, o orgie in care exista un joc al mastilor, ulterior moartea "nebunului" intelept, a vizionarului, a constientului. Magistral.

In final, as avea de remarcat ca in comparatie cu "Eclipsa" lui Antonioni, "La dolce vita" nu are o structura la fel de unitara, poate si din cauza temelor multiple pe care ni le propune Fellini. Totusi, filmul nu pierde din calitate, dimpotriva, tocmai pentru ca prezinta "felii" de viata care se circumscriu unei idei exprimate inca din antichitate de Cicero, "o tempora, o mores", prezenta in titlul filmului: (Oh!) La dolce vita (!).
"The Player" - Hollywood-ul cum vi l-ati imaginat!
Se spune ca orice lucru pe care il imaginezi se intampla undeva si poate sa devina realitate. Hollywood-ul nu face exceptie, iar "The Player" utilizeaza din plin camera de filmat ca o "oglinda" pentru toate viciile si principiile rasturnate pe care le promoveaza din plin, devenind efectiv un "modus vivendi" pentru "locuitorii" sai existenti si viitori.


De la conditia scenaristului si pana la finalul cu adevarat sublim, fals idilic, totul e luat intr-un ras .. serios. Din nefericire nu exista "leac", o solutie pe care Altman sa ne-o propuna din simplul motiv ca este si el unul din "locatari". Meritul sau este de a reda imaginea "imprejurimilor" si a discutiilor de la mese unde se realizeaza proiectele cinematografice.

In mod aparent, conditia si ulterior moartea scenaristului care frecventeaza Cinemateca pentru "Hotii de biciclete" al lui De Sica sunt de un tragi-comic din viata, real prezentate, fara compasiune. Ce sa mai zic de referintele si actorii care isi joaca rolurile din film! Aici nici ca se putea mai bine si mai stralucit!

De felicitat Julia Roberts pentru "implicarea" si "veridicitatea" din final cand, daca imi aduc aminte, e dusa in camera de gazare sau ceva asemanator (trimitere la una din scenele din Alien):))

E un film mediu spre bun si mai ales comic pentru tema pe care si-o propune, dar slab in linii mari pentru ca nu schimba nimic, ci doar confirma ideile noastre despre "cetatuia" filmului, nu ca Europa sau alte spatii culturale ar duce lipsa de astfel de "comportamente".

Astept un "The player" - 21st Century, un fel de update in istorie pentru numeroasa "familie" de scenaristi, actori si regizori ai vremurilor noastre. Pentru Dumnezeu avem nevoie de asa ceva, in special de cand un Mickey Rourke aproape "defunct" ca actor, pe ici-colo prezent in videoclipuri cu multa ceapa curatata, ajunge sa castige Globul de Aur si este propus pentru Oscar!!! In ritmul asta un Tom Cruise poate spera dupa 5 sau sase decade de viata la premiul mult dorit din "frageda pruncie" a inceputurilor sale ca actor. Mult Noroc, Tom. Eu te sustin :)