CINEFAN

Festivalul Filmului Francez o aduce anul acesta în prim plan pe Charlotte Gainsbourg, câştigătoarea Premiului de interpretare de la Cannes de anul acesta, face o Noapte a filmului fantastic (cu producţii fantastice, SF şi de groază) şi o invită pe actriţa şi recent regizoarea Fanny Ardant.

Cea de-a 14-a ediţie a Festivalul Filmului Francez va avea loc la Bucureşti între 26 noiembrie şi 3 decembrie 2009, în trei săli de cinema: Cinema Studio (Bd. Magheru 29), Cinema Elvira Popescu (Bd. Dacia 77) şi Cinema Europa (Calea Moşilor 127).

Deschiderea festivalului se va face cu filmul Cendres et Sang/CENUŞĂ ŞI SÂNGE, de Fanny Ardant, invitata specială a festivalului, iar la gala de închidere a evenimentului se va proiecta Le Concert/Concertul, de Radu Mihăileanu.

Un focus pe filmografia lui Charles Berling va completa această ediţie a festivalului.

Organizatorii promit peste 40 de lungmetraje şi peste 20 de scurtmetraje în cele opt zile de festival.

Sursa: cinemagia

Programul festivalului in format pdf poate fi vizualizat aici

Realizat de Kenny Ortega, ultimul coregraf şi consilier artistic al lui Michael Jackson, filmul This Is It (Asta-i tot) oferă o reconstituire a seriei de 50 de spectacole pe care (auto) intitulatul Rege al muzicii pop ar fi trebuit să le susţină la Londra (Arena O2) începând din 13 iulie 2009. Concertul nu a avut mai loc şi întreaga lume a aflat pe 25 iunie vestea care a făcut că timpul să se oprească, chiar şi pentru o secundă. Cum? Ce? A murit? … a fost primul impuls de stupefacţie din partea fanilor şi a celor care auziseră numai şi în treacăt de un anume Michael Jackson.

De la concertul de la Madison Square Garden din 2001, când s-au împlinit 30 de ani de carieră solo, Michael Jackson dispăruse din atenţia fanilor pentru a fi aruncat din nou între zidurile tribunalelor, acolo unde părea că fusese dată o sentinţă deculpabilizantă cu mai bine de 10 ani în urmă. Revenirea sa a fost din nou amânată şi cariera pusă serios sub semnul întrebării. Reportaje, camere de filmat, flash-uri insistente, imagini dintr-un trecut “black or white”. La un moment dat, vine sentinţa şi capetele de acuzare cad rând pe rând: not guilty, not guilty, not guilty. Din elicoptere se zăreşte o maşină cu geamuri fumurii care pleacă în trombă pe aleea principală. Apoi ieşirea lui MJ pentru totdeauna din paradisul pe care îl crease, denumit Neverland, şi aceleaşi “no more’s” cu faţa desfigurată de operaţiile unei boli necruţătoare, vitiligo, ca în “thriller”-ul imaginat de John Landis în anul de graţie 1983.

Revenirea. Una dintre puţinele promovări legate de concertul live This Is It a fost conferinţa de presă din 5 martie 2009, de fapt ultima apariţie a lui MJ în public. Lumea aştepta din vorbele sale confirmarea că istoria continuă şi nu lasă urme adânci pe chipul martirizat al unui Peter Pan modern.

“Vreau doar să spun că acestea vor fi ultimele mele concerte în Londra. Când spun ultimele, vorbesc serios. Voi interpreta melodiile pe care fanii mei vor să le audă. Va fi ultima cădere a cortinei. Vă aştept în iulie şi vă iubesc. Chiar vă iubesc. Trebuie să ştiţi asta. Va iubesc din adâncul sufletului meu.”

În dimineaţa zilei de 25 iunie 2009, Michael Jackson a suferit un stop cardiac la domiciliul sau din Holmby Hills, Los Angeles. Linişte, doliu, mărturii, aduceri aminte, regrete, laude, influenţe în muzică şi arhive tv care au rulat zile în şir pe toate posturile din lume. Larry King însuşi a produs o serie de emisiuni zilnice pe postul CNN cu momente şi oameni din imediata apropiere a megastarului. Urmează un memorial decent, criticat de presa ipocrită pentru lipsă de strălucire, stângăcie în organizare şi sobrietate. O, sancta simplicitas!

În iulie 2009, compania Sony se hotăreşte să realizeze un film care să aibă la bază ultimele zile de repetiţii din concertul care nu a mai avut loc. Lansarea a avut loc simultan pe 28 octombrie în întreaga lume, inclusiv în România, pentru a aduce timp de două săptămâni omagiu unui om a cărui viaţă a fost dedicată în mare parte muzicii şi dansului.

This Is It – filmul este mai mult un concert, prea puţin un documentar muzical, din care rămâi cu o pledoarie pentru viaţă, iubire şi sentimente care să ne facă pe toţi mai apropiaţi. Reţeta filmului nu este în stil american, cu devize şi texte lacrimogene inutile. Muzica trece dincolo de camera de filmat, de ecran, şi ajunge la spectatorul din primul până la ultimul rând în acorduri de baladă (Man in the Mirror, The Way You Make Me Feel), revoltă (Bad, Beat It, They Don’t Care About Us, Earth Song) şi ritmuri de dans electrizant (Smooth Criminal, Thriller).

This Is It este o redescoperire a talentului imens, a vitalităţii cu care Michael lucra alături de cântăreţii ce făceau backing vocals, dansatorii, membrii orchestrei, coregrafii pentru a crea un spectacol al generaţiei 2000. Aproape tot ce ştiam despre arhicunoscutele videoclipuri conceptuale din ‘80 şi ‘90 capătă noi dimensiuni vizuale, de remasterizare audio şi de producţie. Un proiect finalizat îmi place să cred la timp pentru a fi scos cândva la lumină, o dată cu un sequel de încă 2 h anunţat de regizorul Kenny Ortega.

În timpul celor 105 minute, cât ţine filmul, imaginea din jurul starului este una a unui vizionar încăpăţânat care nu îşi pierde simţul umorului. Este un perfecţionist care ştie ce vrea şi care nu este dispus să facă compromisuri.

Acest film-concert ne arată ce urma să fie turneul This Is It: o superproducţie cu proiecţii tridimensionale, cascadorii care sfidează gravitaţia, teme ecologice şi tehnologie multimedia. Vă recomand să vedeţi filmul până la sfârşit, absolut până la sfârşit, după genericele obositoare care nu anunţă nimic. Veţi avea o mare surpriză şi veţi fi printre aceia puţini la număr care l-au văzut în întregime.

La final, actriţa Elizabeth Taylor şi-a postat impresiile despre film pe Twitter:

Cel mai strălucit film pe care l-am văzut vreodată. Am plâns de fericire la vederea acestui dar oferit de Dumnezeu. Niciodată nu va mai exista nimeni ca el. Avem însă acest film care ne va aminti pentru totdeauna de acest om.

Filmul Katalin Varga, coproducţie româno-maghiaro-britanică în regia tânărului cinefil realizator Peter Strickland şi produsă de Tudor şi Oana Giurgiu, a avut premiera de gală joi 12 noiembrie la cinema Studio, în prezenţa echipei de filmare şi a actorilor Hilda Péter, Tibor Pálffy, László Mátray şi Melinda Kántor . Filmul a fost selecţionat în competiţia oficială a Festivalului de la Berlin, din 2009, unde a câştigat premiului Ursul de Argint pentru contribuţie artistică: sound design. De asemenea, a fost nominalizat la premiile Academiei Europene de Film, din 2009, pentru cel mai bun debut. Katalin Varga rulează de vineri 13 noiembrie în Bucureşti, la cinematografele Hollywood Multiplex şi Studio.

Katalin Varga este un film de artă, regizat în manieră minimalistă, plină de sensuri şi vizualitate, cum putem întâlni numai la Robert Bresson, Andrei Tarkovski, David Lynch, Béla Tarr sau Emir Kusturica. Această listă a regizorilor preferaţi este completată de regizorul Peter Strickland cu o capodoperă a lui Sergei Paradjanov, intitulată Tini Zabutykh Predkiv (Umbrele strămoşilor uitaţi).

Geneza filmului este o poveste de film în sine: Peter Strickland, de origine greacă, primeşte o moştenire de la bunica lui şi decide să facă un film cu banii aceia. Vor trece aproape patru ani până când visul va deveni realitate, după multiple încercări de a strânge fonduri şi dificultăţi de producţie din partea industriei britanice de film. Din acest motiv, întâlnirea lui Strickland cu Tudor Giurgiu a avut loc sub semnul bunei providenţe.

Subiectul: Cu 11 ani în urmă, unguroaica Katalin Varga a fost violată de către un bărbat necunoscut pe nume Antal. Din această nefericită experienţă s-a născut un băieţel pe nume Orbán, pe care femeia l-a crescut împreună cu soţul ei. Într-o zi adevărul iese la suprafaţa şi Katalin, împreună cu fiul ei, pornesc spre o destinaţie aparent necunoscută în căutarea Adevărului.

Katalin Varga este un personaj atipic, construit în cadre de o frumuseţe încântătoare. Katalina, interpretată de către Hilda Péter (actriţă a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca), poate fi uşor asemănată cu Vitoria Lipan pentru înstinctul sau justiţiar, care o împinge spre satul Miercurea Iadului pentru a-şi duce la capăt drama din urmă cu 11 ani, când a fost violată . “Pe cine dracu cauţi tu în Miercurea Iadului?”, întreabă fetele din zona locului. De-abia în final vom afla răspunsul.

Această asemănare între scenariul originar şi Baltagul sadovenian nu mi se pare deloc întâmplătoare, mai ales că în producţia filmului o contribuţie semnificativă a avut-o regizorul român Tudor Giurgiu. Plecarea Katalinei din căminul propriu, respinsă de soţul care nu îi poate accepta adevărul ascuns atâta vreme, va reprezenta pentru Katalina şi copilul ei Orbán o coborâre în Infern, un catabasis dulce-amar într-o atmosferă pastorală rău prevestitoare; o linişte a naturii şi ecouri din noaptea violului care o neliniştesc pe eroină şi împreună cu ea, pe noi spectatorii-martori.

Opţiunea scenaristului şi regizorului Peter Strickland răstoarnă structura clasică la care ne-am fi aşteptat. Tema umanistă a filmului, prestaţia actorilor, imaginea şi ritmul recomandă Katalin Varga pentru o carieră la festivalurile importante de film. Tăcerea personajelor şi coloana sonoră contribuie major la intrigă, în primul rând în relaţia dintre Katalin şi Zsigmond, soţul care refuză minciuna şi produsul acesteia.

Aceeaşi linişte interioară o însoţeşte pe Katalin în decizia sa de a se întoarce în locul unde a avut loc dezechilibrul din viaţa personală. Ea se află acum în situaţia de a îl restabili, cu o luciditate şi o seninătate pe chip absolut fascinante. Camera de filmat îşi urmăreşte personajul central cu răceală, din spate, cu distanţă impusă. Apare şi întrebarea: de ce aşa? Răspunsul tot la finalul filmului.

Ecourile în cele mai importante publicaţii, precum The Times, The Guardian, The Telegraph sau Le Figaro au aşezat filmul în categoria celor mai bune realizări din acest an. Iată câteva păreri din partea criticii:

“Dacă cinema-ul este arta feţelor, cum spunea Dreyer, Katalin Varga le oferă pe cele mai magnifice începând cu cea a Hildei Péter, actriţă de teatru de origine romană de o intensitate fascinantă. Ea trece prin film precum o forţă, răscolind pământul şi cerul, tulburând pacea pe care o credea dobândită, uitarea care acoperise greşeală, şi prezentând la un nivel înalt chestiunea justiţiei, durerii şi a reparaţiilor” (Le Figaro);

“O poveste despre violenţă şi răzbunare desfăşurată într-o superbă zonă rurală din România, care, asemeni operei lui Dostoievski, te captivează. Un film a cărui strălucire vine din interior” (The Guardian).

Cinematografia a fost mereu o călătorie, câteodată atât de intensă, încât sper să pot provoca şi eu una spectatorului. Prea multe filme sunt doar narative sau ilustrative: acest aspect poate fi o calitate dar limitează sfera cinematografiei. De exemplu, îmi place mult să văd şi să revăd Kes al lui Ken Loach, dar rămân ataşat organic de oameni cum ar fi Jodorovsky sau Stan Brakhage. Îmi place cinematografia care îmi permite să ating locuri unde camera nu se poate aventura raţional. (Peter Strickland)

Materialul de mai sus a fost preluat de pe blog-ul cinesseur in calatoria mea de a gasi lucruri interesante si noi. Descoperirea acestui material jurnalistic este sine o dovada a exceselor care il caracterizeaza pe criticul generatiei de inceput de mileniu Andrei Gorzo. Pesemne ca inceputurile "critice" ale lui Andrei sunt cinefile, dulci si laudative peste putinta. Astfel de comportamente nu l-au parasit nici la trecerea in decada a treia a existentei, motiv pentru care se cuvine o temperare a stilului sau impregnat de cinefilie si beletristica, la care se adauga traduceri meritorii din romane englezesti, pana la varsta "critica" de 35 de ani.

E nevoie de o carte serioasa de critica de film, nu articole cu pagini insumate peste o suta de pagini de dragul de a purta numele de autor si critic de film. NEXT-ul este un demers demn de toata aprecierea. Gorzo "stie" si poate sa "vada" filme, nu numai sa le priveasca, insa eu personal astept sa fiu martorul unei lansari de carte cu verbe, subiecte si adjective de critic serios, matur, cu o directie mai clara in argumentatie.

Cu stima si invidie pozitiva,

Eu

"Credem că elementul esenţial al scenografiei filmelor lui Tarkovski este casa . Fără trimiteri etnografice precise, lipsită de detalii muzeografice (este de preferinţă din lemn nevopsit, cu acoperişul în două ape, dar nu aparţine neapărat tradiţiei arhitecturale ruse), casa delimitează un spaţiu al interiorităţii fericite, materne, un teritoriu al siguranţei. Aflată nici la sat, nici la oraş, “casa tarkovskiană" este o casă izolată, trăind în mijlocul naturii, eventual între o pădure, o câmpie şi o apă: este casa din vis. 

Vom apela la un model al morfologiei culturii, şi anume la acela al “întemeietorului ei nediscutat”, după aprecierea lui Blaga: Leo Frobenius. Etnologul împarte culturile în funcţie de spaţiul vital în care se dezvoltă şi care generează un spaţiu sufletesc, dominat de o imagine-simbol. Acestea sunt două: cea a spaţiului-grotă-a-lumii (spaţiul boltă), specific culturilor răsăritene, şi spaţiul vastităţii lumii, nelimitat, specific spiritului faustic occidental . Această dihotomie considerăm că este operantă pentru modelele spaţiale tarkovskiene.

Spaţiu închis de subiectivitatea amintirii, spaţiu-grotă, casa filmelor lui Tarkovski este centrul în jurul căruia gravitează întreg universul sufletesc al personajelor, este polul central al amintirilor esenţiale; aflată într-o veşnică opoziţie faţă de prezent, ea este casa sufletului". (pp. 88-89)