În istorie există momente unice din care “se nasc” eroi şi legende. În sport, mai cu seamă, eroii pot dobândi acest statut, datorită mediatizării şi campaniilor publicitare, umanitare, în care sunt implicaţi de cele mai multe ori, cu sau fără voia lor, pe baza unui contract prestabilit. Ce se întâmplă, însă, când, în afara tuturor politicilor de marketing şi campanii, doi atleţi încep o “luptă” cu propria persoană şi dovedesc o capacitate nemaintalnită de a se depăşi, rescriind istoria sportului care i-a consacrat?
În tenis, supranumit “sportul alb”, eroii îşi construiesc statuia imortalităţii graţie titlurilor de Mare Şlem şi a seriilor neîntrerupte câştigate de-a lungul turneelor din anii carierei lor. În anii din urmă, nume ca Roger Federer şi Rafael Nadal au pecetluit istoria tenisului pentru totdeauna, în special pentru rivalitatea dintre cei doi şi caracterele deosebite de care au dat dovadă în afara suprafeţelor de tenis. La această listă sacră a istoriei alte două nume îşi merită locul.
E marţi, 22 iunie. Minutele au devenit ore prelungi, iar acestea din urmă s-au transformat în chip nemaintalnit pentru un meci de tenis, al cărui durată medie este de 2h-2h şi 30 min, în trei zile memorabile pentru întreaga lume. Marţi, miercuri şi joi nu s-a vorbit decât despre meciul care “pare să nu se mai termine”. “Anonimul” teren număr 18 dobândea, astfel, renumele unei arene, în care doi combatanţi – francezul Nicolas Mahut şi americanul John Isner – istoviţi de soarele atipic de zâmbitor al Londrei din această perioadă a anului, continuau să doboare record după record. Aşi porniţi cu viteza unei clipiri în terenul advers, ghemuri însutite de-o parte şi alta, iată cum arăta “cel mai lung meci din istoria tenisului”. Probabil, ţinând cont de durata şi efortul neîntrerupt, “cea mai lungă întâlnire din istoria sportului”.
De această dată, “plângăcioasa” Londră le zâmbea celor doi “centurioni ai tenisului”, în ovaţiile în picioare ale spectatorilor care strigau “more, more, more”. Nimeni nu vroia ca acest meci să se termine. Timpul nu mai era un inamic, deşi durata disputei dincolo de limitele rezistenţei fizice nu putea fi ignorată nici de cel mai bun cunoscător al sportului. Era miercuri seară şi trecuseră aproape şapte ore de joc istovitor, timp îndeajuns pentru spectatori şi telespectatori să-şi mute atenţia, respectiv să apese pe butonul de pe telecomandă, pentru a vedea “minunăţia”.
În cele din urmă, din cauza faptului că în ziua anterioară era prea întuneric, Isner şi Mahut şi-au reluat disputa joi după-amiaza. După mai bine de o oră, Isner reuşeşte un retur izbăvitor, deci break şi minge de meci. Gata, s-a terminat! Meciul cu un câştigător oficial (Isner) şi doi “învingători eterni” ajunsese la o statistică incredibilă: 11 ore şi 5 minute în total, 183 de ghemuri, 215 aşi de ambele părţi ş.a.md. Imediat a apărut, cum era de aşteptat, şi un banc care spune că noua denumire a Wimbledon-ului, templul tenisului modern, s-a schimbat în “Wimbledon, and on, and on…!”.
În tenis, supranumit “sportul alb”, eroii îşi construiesc statuia imortalităţii graţie titlurilor de Mare Şlem şi a seriilor neîntrerupte câştigate de-a lungul turneelor din anii carierei lor. În anii din urmă, nume ca Roger Federer şi Rafael Nadal au pecetluit istoria tenisului pentru totdeauna, în special pentru rivalitatea dintre cei doi şi caracterele deosebite de care au dat dovadă în afara suprafeţelor de tenis. La această listă sacră a istoriei alte două nume îşi merită locul.
E marţi, 22 iunie. Minutele au devenit ore prelungi, iar acestea din urmă s-au transformat în chip nemaintalnit pentru un meci de tenis, al cărui durată medie este de 2h-2h şi 30 min, în trei zile memorabile pentru întreaga lume. Marţi, miercuri şi joi nu s-a vorbit decât despre meciul care “pare să nu se mai termine”. “Anonimul” teren număr 18 dobândea, astfel, renumele unei arene, în care doi combatanţi – francezul Nicolas Mahut şi americanul John Isner – istoviţi de soarele atipic de zâmbitor al Londrei din această perioadă a anului, continuau să doboare record după record. Aşi porniţi cu viteza unei clipiri în terenul advers, ghemuri însutite de-o parte şi alta, iată cum arăta “cel mai lung meci din istoria tenisului”. Probabil, ţinând cont de durata şi efortul neîntrerupt, “cea mai lungă întâlnire din istoria sportului”.
De această dată, “plângăcioasa” Londră le zâmbea celor doi “centurioni ai tenisului”, în ovaţiile în picioare ale spectatorilor care strigau “more, more, more”. Nimeni nu vroia ca acest meci să se termine. Timpul nu mai era un inamic, deşi durata disputei dincolo de limitele rezistenţei fizice nu putea fi ignorată nici de cel mai bun cunoscător al sportului. Era miercuri seară şi trecuseră aproape şapte ore de joc istovitor, timp îndeajuns pentru spectatori şi telespectatori să-şi mute atenţia, respectiv să apese pe butonul de pe telecomandă, pentru a vedea “minunăţia”.
În cele din urmă, din cauza faptului că în ziua anterioară era prea întuneric, Isner şi Mahut şi-au reluat disputa joi după-amiaza. După mai bine de o oră, Isner reuşeşte un retur izbăvitor, deci break şi minge de meci. Gata, s-a terminat! Meciul cu un câştigător oficial (Isner) şi doi “învingători eterni” ajunsese la o statistică incredibilă: 11 ore şi 5 minute în total, 183 de ghemuri, 215 aşi de ambele părţi ş.a.md. Imediat a apărut, cum era de aşteptat, şi un banc care spune că noua denumire a Wimbledon-ului, templul tenisului modern, s-a schimbat în “Wimbledon, and on, and on…!”.
