CINEFAN

Un articol pe mix

Zece ani mai tarziu [1951], referindu-se la Kane, Andre Bazin dadea cea mai inalta apreciere tocmai manierei narative a lui Kane, comparand-o cu cea din In cautarea timpului pierdut, romanul lui Proust.

"Asa cum Proust facea sa tasneasca intreaga existenta a povestitorului dintr-o ceasca de ceai in care acesta muia o "madeleina", la fel si Welles determina intreg destinul lui Kane, izbucnind din imaginea unei casute peste care se asterne zapada... (n.a. Evident ca Bazin se refera aici la globul de cristal pe care il scapa din mana Kane muribundul.) Numai ca Welles aduce, in plus, o multiplicitate a perspectivelor. Toti cei care il cunosc pe erou ii fac portretul conform propriei lor viziuni si experiente traite in legatua cu personajul... Concluzia spectatorului devine astfel cu totul personala..."(p. 98)

Andre Bazin a spus, odata, ca in istoria artei nu exista realism, ci realisme! Cu alte cuvinte, fiecare epoca isi cauta realismul propriu, adica estetica si tehnica capabile sa-l exprime cel mai complet. Este de la sine inteles ca, pentru cinematograf, tehnica joaca un rol mult mai important ca pentru roman, de pilda. Cele mai importante schimbari care imbogatesc patrimoniul cinematografului nu sunt efectuate sub imperiul modei, ci determinate de evolutia tehnicii. (p. 167)

Intr-un interviu acordat, tarziu, in 1982, societatii de televiziune BBC, [Orson Welles] marturisea: 
"Accept rolurile care mi se ofera ca sa am din ce trai. Daca iti finantezi de unul singur filmele pe care doresti sa le faci, trebuie sa iti agonisesti banii, intr-un fel sau altul. Eu stiu ca ei ma inchiriaza tocmai atunci cand au un scenariu prost, ca sa mai spele rusinea cu numele meu. Ce vreti sa fac? De fiecare data cand accept un astfel de rol sunt constient ca stirbesc ceva din personalitatea actorului din mine..."

Faceţi loc, vă rog! Vorba cântecului "După ani şi ani sigur voi veni/După ani şi ani vom fi împreună din nou/Primul nostru gând ne va regăsi plângând". După o altă incursiune cinematografică în lumea fascinantă în "minoritatea" din ce în ce mai vocală, în ziare şi la tv, intitulată atunci Gadjo Dilo (Străinul nebun), cu protagonişti ca Adrian Copilul Minune şi Rona Hartner, a venit momentul să fim martorii cinema-ului de serie C, D,E... 

Ca să nu se mai zică despre români că sunt rasisti, deh acum suntem în Uniunea Europeană (abrevierea cu sonorităţi indecente eufonic UE), PRO TV din înălţimea studiourilor sale Media Pro oferă publicului român, transformat peste ani în audienţă a prostului-gust, producţia anunţata cu surle şi tobe (nu trâmbiţe, atenţie) o Poveste de cartier. Iată că i-a fost dată şi României să treacă prin experienţa Bollywood-ului, din îndepărtată Indie de la care îşi trage obârşia neamul gitan. În afară de imaginea bună, care ni se înfăţişează ca o poleială, cum numai Media Pro putea să realizeze, filmul are un iz, cum să îi zic, interesant de periferic. 

Ne putem lăuda în spaţiul balcanic atât de drag, iată, cu un film care are "calităţile" (acelea sunt ghilimelele autorului, N.B.) "Vagabondului milionar". Reţineţi-va lacrimile totuşi, pentru că este şi de râs, în prezenţa actorilor de ocazie sau plini de elan artistic care populează distribuţia colorată a filmului: Sorinel Copilul de Aur (protagonist), Florin Călinescu (băiatu' rău şi fără păr), Augustin Viziru (pretendentul), Romică Tociu (zis Italianu') şi Cornel Palade (zis Vrajitoru'). Să nu ne mire dacă vom avea parte şi de un sequel, că tot suntem în plin angajament al unor regizori români de plan secund în proiecte aducătoare de bani frumoşi, cum e cazul lui Tudor Giurgiu şi documentarul Me sem baxtalo (Sunt norocos), proiect realizat în cadrul programului S.P.E.R. (Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă) 
  
Am uitat să va aduc la cunoştinţă şi numele regizorului, lucru evident impardonabil, dar "reparat" graţie IMDB-ului din căsuţa "Favorites": Theodor Halacu-Nicon. Nu-i aşa că numele mari apar la PRO TV, mânca-ţi-as! (strict pentru vreun fan al acestui film care va citi acest articol). Ritmurile de manele vor cuceri audienţa acestei poveşti in stil West Side Story. Am relatat de la faţa locului. Andreeaa, ai legătura!

Michelangelo Antonioni revine pe blog cu "Il Grido" (Strigătul), unul dintre filmele sale mai puţin cunoscute şi care anunţa acea "poezie a imaginilor" din binecunoscuta trilogie „Aventura” (1960), „Noaptea” (1961) şi „Eclipsa” (1962). Copilăria şi adolescenţa în peisajele ceţoase şi noroioase ale Italiei de Nord (de văzut scurt-metrajul Gente del Po din '43), mai exact universul magic al localităţii Ferrara, vor influenţa (la origine înseamnă "a virusa") cariera omului şi regizorului Antonioni. Iată ce declara Antonioni într-un interviu cu Aldo Tassone, critic de film, despre oamenii şi locurile copilăriei sale: 

   "My mother, Elisabetta Roncagli, was a warm and intelligent woman who, în her youth, had been a labourer. My father also was a good man. Born into a working-class family, he succeeded în obtaining a comfortable position through evening courses and hard work. My parents gave me free rein to do what I wanted: with my brother, we spent most of our time playing outside with friends. Curiously enough, our friends were invariably proletarian, and poor: the poor still existed at that time, you recognized them by their clothes. But, even în the way they wore their clothes, there was a fantasy, a frankness that made me prefer them to boys of bourgeois families. I always had sympathy for young women of working-class families, even later when I attended university: they were more authentic and spontaneous."  
  
În Il Grido, Antonioni îşi plasează camera de filmat în Valea Po, spaţiul atât de drag al copilăriei, pentru a descrie povestea traumatizantă a mecanicului Aldo, care începe o călătorie în realitatea sumbră a propriei vieţi interioare şi exterioare. Efectul decisiv al deciziei din final îşi găseşte cauza principală în iubirea pentru Irma, alături de care convieţuise 7 ani (!!), dar şi în alegerile "nefericitului" şi brutalului Aldo. Urmează experienţele cu Elvia, Virginia şi Andreina, iar drama se adânceşte iremediabil, deoarece Aldo nu poate găsi în drum ce a lăsat în urmă, în acel spectacol năvalnic de palme aplicat "necredincioasei" Irma, în faţa mulţimii adunate ad-hoc din satul preschimbat social, caracteriologic şi istoric. 

Aldo caută "reproducerile" Irmei din imaginile celorlalte femei, dar va eşua când propria fiică va demasca relaţia pasională cu Virginia. De aici totul devine insuportabil, dramatic şi rezolvabil printr-o reîntoarcere în satul părăsit, devenit acum gazda noii ordini U.S. "Il Grido" este trecerea perfectă a lui Antonioni de la neorealism la studiile de caz din trilogia mai sus menţionată, spre Blow Up (probabil capodopera sa) şi Zabriskie Point. 

Majoritatea filmelor lui Antonioni propun aceeaşi temă a omului însingurat, alienat în contemporaneitate, care întreabă şi se întreabă continuu în legătură cu propria condiţie. De multe ori răspunsul nu este cel aşteptat, în contradicţie cu principiile şi schimbările brutale ale societăţii, de unde şi alegerea personajelor de a "dispărea" aproape inexplicabil din decorul dezolant al existenţei lor. Estetismul "lucrat", rafinat, cadrele lungi şi statice, austeritatea spaţiului şi dialogul temporizat aduc filmelor lui Antonioni o frumuseţe aparte, mai întâi prin imagini, apoi prin stările ambigue din punctul de vedere al afectivităţii şi al spaţiului "vidat" la epuizare. Timpul mort prelungit este sinonim aici cu un timp existenţial, liniştii profunde contextul sentimentelor trăite irosite, declarate uitate, fără , fără contururi precise.

În afară de documentarele din primii ani (deceniul patru), Antonioni refuză maniera neorealistă a regizorilor italieni de a reda aspectele din viaţa proletariatului, făcând trecerea către tema iubirii, în lipsa sau în prezenţa personajelor, spre o lectură nouă a ceea ce este frumos şi invizibil, intangibil. Antonioni este, ca şi scriitorii modernişti de la începutul secolului XX (Proust, Cesare Pavese), analistul stărilor eului, cu accent pe asociaţii inedite (stream of consciousness).  
  
Paradoxal sau nu, Antonioni va fi el însuşi captivul incomunicabilitatii când, în urma unui accident cerebral în 1985, corpul nu îl va mai asculta, iar centrul vorbirii va fi grav afectat până la paralizie. Totuşi, el va continua să facă filme: Dincolo de nori (cu ajutorul lui Wim Wenders, în 1995) şi secţiunea de autor din fantasticul "omnibus" Eros (la care se adaugă contribuţiile lui Wong Kar-wai şi Steven Sederbergh), pe acordurile muzicale marca...Caetano Veloso. În 2004, scurt-metraj de 20 de minute, un making-off altfel, intitulat Lo Sguardo di Michelangelo.

Dacă în literatură 23 aprilie 1616 este o dată semnificativă pentru dispariţia lui Shakespeare şi Cervantes, tot aşa pentru cinema 30 iulie 2007 rămâne în necrologul afectiv al minorităţii cinefile drept referinţă a celei din urmă zi pentru Michelangelo Antonioni şi Ingmar Bergman.

Destricted - colecţie de scurt-metraje care aduce şi pune în discuţie artă şi sexualitatea, limita reprezentând-o capacitatea fiecăruia dintre noi de a înţelege şi accepta, eventual de a nega nivelurile vizual-hardcore la care apelează regizori cunoscuţi, precum Larry Clark (Ken Park) şi Gaspar Noe (Irreversible; Seul contre tous), şi mai puţin cunoscuţii Marina Abramovic, Matthew Barney sau Marco Brambilla. Astfel de dermersuri regizorale de grup nu sunt singulare, iar primul exemplu care îmi vine în minte este un alt proiect asemănător tematic, sugestiv intitulat Wet Dreams (1974). În '74 mai exista un pic de poezie, mult psychedelism, graffitti şi softcore, nu în ultimul rând "piratul" Nicholas Ray, care ne introduce cu un singur ochi în visele/visările mai mult sau mai puţin aberante ale lui şi poate ale noastre.  

Filmul progresează o dată cu societatea care se "dezbracă" de hainele din ce în ce mai strâmte ale convenţionalului şi ale pudicului într-un mod regresiv. Hainele au fost date omului pentru a-şi acoperi "ceva"-ul şi a-l proteja de frigul mediului înconjurător, însă evoluţia aparentă spre care ne îndreptăm îl sărăceşte de conţinutul cald al celui mai preţios "dar" pe care îl posedă, anume sufletul şi conştiinţa de a fi şi de a trăi.    

Pentru reprezentanţii curentului New French Extremity, de pildă, apărut la început de secol XXI, filmele devin vehicule teoretice şi practice pentru"attack of senses", în cea mai simplă formă cu putinţă. Tabu-urile au fost create în vreme de ignoranţă şi represiune, însă tot ele vor fi "desacralizate" în apogeul tehnologiei. Oare ce va rămâne din om când ruşinea şi misterul vor fi înlocuite de adevărate exponate ambulanţe, gata să mai descopere părţi din piele şi nimic din creier?  
  
Tarkovsky afirma că există două tipuri de regizori: unii care preferă să descrie lumea şi realitatea care îi înconjoară, alţii care optează pentru analiză propriilor stări, trăiri, cu întrebări şi frământări adânci. Regizorii filmului Districted fac parte din prima categorie, motiv pentru care toleranţa faţă de propriile viziuni hardcore se cuvine a fi înţeleasă până la un nivel de acceptare, care desigur diferă de la un subiect la altul în funcţie de educaţie, de obişnuinţe şi de mediul frecventat. Districted este, de fapt, o sinceritate brutală care poate fi înţeleasă în intenţiile sale, nu în rezultatul vizionării scurt-metrajelor. De pildă , fragmentul de jos din "Politice"-le lui H.R. Patapievici, atacat vehement de acei demagogi aşa-zişi formatori de opinie, a fost înţeles greşit si prost citit (analfabetism funcţional):  
  
  „Radiografia plaiului mioritic este că a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat românii pe daci în formula hibridă straromânească, ne-au luat la urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-româno-slăvi; mă rog.  
  
Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră constă în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântăm gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit.  
  
Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, betiile...), i-au dovedit. Noi ne-am zvântat puţin între 1866 şi 1940, cu intermitenţe, apoi ne-au luat iar: acum însă, inovaţie, au început să urineze şi unii români peste români, patrioţii de la 1 ianuarie 1948, când, ca la start, au început crimele în masă şi deportările.  
Valea plângerii a fost transformată de români pentru români într-o vale a urinei corosive. Care era mai şmecher se suia pe capul vecinului şi-l pişa. Şi, cum toţi românii e deştepţi, urinarea a fost, din noul paşopt incoa’, generală.”  
  
Districted cumulează în mare parte "instrumentele" de care ne folosim azi pentru a comunica (hi5-uri, webcam-uri, fetişisme, sex-tape-uri şi forme neconvenţionale de punere în scenă a operelor clasice), fiind singurul film cu rating 18+ care a ajuns în programul cinematografelor europene. Districted este imaginea şoc a momentului terminus în care am ajuns, o stare de fapt fără menajamente de la mister la plăcere, de la exhibiţie la saturaţie. Nu există "perdele" trase în Districted, aşa cum nici ceea ce vedem la TV sau primim pe mail-uri nu mai reprezintă de mult timp "privacy". De aceea, cred că sexualitatea explicită nu aparţine filmului, ci este împrumutată din discuţii, link-uri, mass-uri şi alte mesaje de acest fel pe care le primim drept recompensă a aparenţelor invocate şi destul de uşor acceptate. Filmul e recomandabil, părerea mea, curioşilor şi de evitat celor excesiv de pudibonzi.  
  
P.S. Tocmai am primit o invitaţie pe lipicioşii, un site de social networking. Nu-i aşa că-i grozav să ai prieteni peste limita ta de rezistenţă printr-un simplu click, după două-trei minute acordate creării contului!!! Vivat, crescat, floreat!

C'est alors qu'apparut le renard :
Bonjour dit le renard.
Bonjour, répondit poliment le petit prince, qui se retourna mais ne vit rien.
Je suis là, dit la voix, sous le pommier...
Qui es-tu? dit le petit prince. Tu es bien poli...
Je suis un renard, dit le renard.
Viens jouer avec moi, lui proposa le petit prince. Je suis tellement triste...
Je ne puis pas jouer avec toi, dit le renard. Je ne suis pas apprivoisé.
Ah! pardon, fit le petit prince.
Mais, après réflexion, il ajouta :Qu'est-ce que signifie "apprivoiser" ?
Tu n'es pas d'ici, dit le renard, que cherches-tu?
Je cherche les hommes, dit le petit prince. Qu'est-ce que signifie "apprivoiser" ?

Le petit prince, Antoine de Saint-Exupéry

Invitatie la un film de multe, multe stele in natura si in sufletul unei fetite care incearca sa raspunda la intrebarea "ce inseamna sa imblanzesti?". O vizionare in trei - eu, Liliana si Igor- la cinema Union, duminica dupa-amiaza cand soarele isi intindea razele catre noi, dupa ce zile in sir norii densi i-au tinut calea si dorinta de a ne incalzi. Refugiu: sala de cinema pustie, populata totusi la puterea a treia de cei dornici de o poveste fascinanta in sanul naturii si a puterii ei regenerative. Luc Jacquet, regizorul, realizeaza o incursiune in flora si fauna mediului inconjurator, pornind de aceasta data de la extraordinarul text filosofic pentru copii si adulti scris de Antoine de Saint-Exupéry, "Micul Print". Dupa ce realizase in 2005 un documentar despre colonia de pinguini (La marche de l'empereur), Luc "recidiveaza" cum nu se poate mai bine in aceasta poveste inspirata si rescrisa in maniera proprie, intitulata "Vulpea si fetita".

Amintirile rememorate de fetita devenita mama sunt de de o prospetime si candoare care farmeca auzul si incanta vizual inca de la primii pasi in imensitatea "dumbravii minunate" si a "locuitorilor" de feluri si marimi distincte. Intrebarile fetitei vin din curiozitatea de a cunoaste si de a cerceta ce pare strain, salbatic, neimblanzit. Legile naturii sunt si legile dupa care va functiona si se va dezvolta fetita-mama. Filmul este povestea prieteniei, a riscurilor si incercarilor prin care trec cele doua personaje de care este imposbil sa nu te atasezi timp de un ceas si jumatate.

Timpul trece, anotimpurile se succed emotionant in vietile fetitei si ale vulpii Titou. Personaje noi apar in decorul vast al padurii: ursul, lupii, un linx cam flamand si vietati ascunse in pestera obscura si rece de stalactite si stalagmite. Vulpea e intotdeauna acolo, langa fetita curioasa si ratacita in drumul ei spre casa. Gresesc, fetita nu vrea acasa decat in momentul cand vocea paterna o striga, rupand-o de visele si cautarile in "sauvage"-ul pe care numai un copil pare sa il patrunda, din naivitatea si puritatea varstei fragede. Nu e loc aici pentru maturii care nu inteleg si nu percep vocile naturii, asa cum numai fetita va reusi in final sa ii inteleaga mecanismele si respiratia continua. Comunicarea va fi realizata prin intermediul unui fluieras cu valori incantatorii, gata confectionat din resursele de lemn ale universului in care simpatica si inteligenta fetita intra fara teama.

Filmul s-ar fi putut termina aici. Nu e si cazul lui Luc Jacquet! E nevoie de o "lectie" din care sa invatam ca nu putem poseda, ca nimic din ce credem ca este al nostru nu ne apartine cu adevarat daca nu iubim. Filmarile macro in stil Discovery Channel, Animal Planet, National Geographic fac apel la emotia si frumusetile ascunse, adesea neglijate si "ucise" de mana omului care apasa pe tragaci pentru a domina si a cuceri natura din care, in mod curios, si el face parte. "Contaminarea" cu realitatea fetitei va fi pentru Titou un adevarat soc, un refuz chinuitor si categoric de neinteles pentru fetita. Ascensiunea din final si reintalnirea cu vulpea pe un alt nivel de intelegere vor contribui semnificativ la raspunsul din intrebarea initiala.

Un film de neratat, insa atentie de vazut doar pe marele ecran, altfel aveti de pierdut foarte mult (e) din spectacolul cinematografic propus de "ochii" sensibili ai lui Luc Jacquet. Pe locuri, fiti gata, start!

Din lipsa de interes pentru filme bune, o stare care ma va parasi in cateva ore, am optat pentru o calatorie in blogosfera, doar asa ca sa vad ce mai scriu unii si altii. De observat ca mare succes au blogurile cu un nivel mare de argou utilizat, comentarii de genul " ce tare esti", "ce bine le zici", "frate, esti super" etc. Blogosfera este o radiografie a imaginarului colectiv, cu bune si rele, cu sinceritati si falsitati care ma incanta, respectiv ma dezgusta, un "obor" pentru frustrati si un forum de discutii cu rosturi (nu degeaba am ales acest cuvant pur romanesc). Normal si uman. Si uite asa am dat peste blog-ul lui bendeac, actorul care personifica mai mult sau mai putin reusit in "Mondenii" pe acei "actori" din media scrise si TV din fiecare zi.

1. CATALIN BOTEZATU : “Brokeback Mountain”

2. GIOVANNI BECALI : “Slumdog Millionaire”  

3. VICTOR PITURCA : “Casino”

4. CABRAL : “Black Beauty”  

5. VADIM TUDOR : “Psycho”