Film Menu (nr. 3)

Le Voyage de ballone rouge, de Iulia Alexandra Voicu

"Filmul surprinde, într-o manieră boemă, o lume a artiştilor: Juliette Binoche interpretează rolul unei mame singure (ce ia parte la realizarea unor spectacole cu marionete), care îşi creşte copilul, pe Simon, cu ajutorul lui Song, o tânără chinezoaică, studentă la film în Franţa [...]

Relaţia dintre băieţel si tânăra care are grijă de el este una de prietenie între doi oameni de vârste diferite, dar uniţi prin călătoria balonului roşu: Song realizează un filmuleţ cu Simon şi balonul roşu, Simon este urmărit de balonul roşu (la staţia de metrou, în metrou, acasă, la muzeu - unde vede balonul pictat într-un tablou, apoi îl zăreşte deasupra muzeului etc.)"


Realistul Maurice Pialat
, de Andrei Rus

"Din convingerea că cinematografia e mai fascinantă prin ceea ce ascunde decât prin ce arată, evită să-şi înceapă filmele cu tipul de expoziţiune în care nu se întâmplă nimic până când aflăm cinece- cum, aşa cum refuză să-şi gândească protagoniştii ca puzzle-uri din care nu lipseşte nicio piesă – adică să-i facă bidimensionali, să-i schematizeze. Mai mult, cineaştii belgieni îşi încurajează actorii să nu „joace”, fiindcă dezaprobă tendinţa de a reduce o varietate infinită de chipuri la câteva expresii uşor de descifrat. [...]

Pe Pialat îl deosebeşte de regizorii „Nouvelle Vague” şi o altă caracteristică importantă, acesta nefiind un cinefil înrăit şi necitând în niciunul dintre filmele sale alte creaţii iubite aparţinând celei de-a şaptea arte. De fapt, aşa cum prietenul şi
„rivalul” de o viaţă, regizorul Claude Berri, declara într-o intervenţie televizată, Maurice Pialat a apărut asemenea unei comete în peisajul cinematografiei franceze a anilor ’60, venind de nicăieri şi părând incapabil să producă „urmaşi artistici”, într-o era interesată de un tip de cinema îmbibat de persoana autorilor.[...]

De multe ori, Pialat nu le spunea actorilor când sunt filmaţi şi când nu. Deşi scenariile sale erau extrem de minuţios scrise, fiind detaliate la milimetru, aproape întotdeauna se improviza în timpul filmării, toţi participanţii (inclusiv tehnicienii sau secretara de platou) fiind invitaţi de acesta să fie în permanenţă prezenţi psihic şi să îşi aducă aportul personal asupra operei. Existau, de asemenea, zile întregi în care nu se trăgea nici măcar un cadru. Dacă Pialat nu se simţea inspirat de ceva din exterior, pur şi simplu, deşi înconjurat de o echipă întreagă, oprea temporar filmarea. Pentru el, realizarea unui film implica inspiraţie, spontaneitate şi o contribuţie puternică din
partea actorilor"
20 de ani....20 de epitafuri

  1. Judecată pentru cizmar!
  2. Veniţi cu noi! Fără violentă! Soldaţii ne sunt fraţi.
  3. Români, nu cedaţi!
  4. Să nu uităm Timişoara!
  5. Nu plângeţi! Nu pentru lacrimi s-au jertfit!
  6. Tineri, trebuie şi putem să salvăm această NAŢIUNE.
  7. Dacii râdeau de moarte şi erau liberi.
  8. Armata e cu noi!
  9. Feriţi-vă de Demagogie şi Dictator. Vox Populi, Vox Dei
  10. Nu ne temem, victorie Poporului Unit!
  11. Solii Timişoarei: ”Vom reveni pe inserat
  12. Luptăm până la capăt!
  13. TIMIŞOARA. 
  14. Să nu ne temem, jos tiranii!
  15. Nu trageţi în popor!
  16. De Crăciun ne-am luat raţia de libertate!
  17. Veniţi cu noi. Nu vă fie frică, Ceauşescu pică! 
  18. Libertate te iubim / Ori învingem, ori murim!
  19. "Dulce ca mierea e glonţul Patriei / Pentru Ea şi pentru voi ne-am jertfit!”
  20. Se aud gloanţe, fluturi nevăzuţi ce vor să se întoarcă în viermele ce-a ros Patria. 

Îngerul necesar: Lupta Albului împotriva Albastrului


Am vrut să fac un film rece, farmaceutic, impecabil vizual, aproape fără emoţii. Nu am o relaţie prea bună cu România de azi, aşa că, deliberat şi oarecum programatic nu am vrut s-o arăt în filmul meu. Mă interesează cu totul alte lucruri decît feliile de realitate. Sunt ataşat de fotografie şi de artă contemporană, mai ales de cea conceptuală, deci e cumva normal la un moment dat, să încerc să ilustrez un concept. În acest demers, îmi place să cred că ironia este una din figurile de stil care mă caracterizează. Vizualul e pe primul loc în preocupările mele. Actoria clasică, în accepţiunea curentă a termenului, nu mă interesează. Nu voi face niciodată filme “de actori”. Mă interesează prezenţa unui individ mai mult decît jocul său.

Acest lung citat al regizorului Gheorghe Preda ar putea fi un comentariu mai mult decât necesar pentru filmul său de debut, Îngerul necesar. Dacă începi să vezi acest film de la început şi reuşeşti să îl pătrunzi, concluzia ar fi că timpul scurs (90 de minute standard) nu este atât de necesar. Şi totuşi ce este necesar în acest film? Subiectul, actorii, spectatorii, criticii, posteritatea? Ei bine niciunul dintre categoriile menţionate! Să stabilim un lucru de la început: Gheorghe, zis şi Gică, Preda nu este ca majoritatea regizorilor români apăruţi în ultima decadă cu poveşti de un realism izbitor, teme din comunism, avorturi (Puiu, Mungiu, Giurgiu şi Co.) sau descrieri de personalităţi (Nicolaescu), moravuri (Nae Caranfil).

Preda este Gică… contra. În Îngerul necesar, Albul se ia la “trântă” cu Albastru, vasăzică Ordinea, Liniştea, autismul, personalitatea sucumbată în camera minţii de un alb “rece, farmaceutic”, iar toate laolaltă se află sub pericolul unui Albastru necunoscut (scrisori anonime, mesaje pe ziduri, voci). Pasiunea lui Preda pentru vizual, muzică şi minimalismul cel mai feroce sunt mărcile acestui film, în mare parte un rebut. Pardon, ar fi trebuit să scriu debut?

Mi s-ar fi părut normal să încep cu un sinopsis, un subiect pe înţelesul tuturor pentru a va stârni un minim interes pentru lumea lui Preda din Îngerul necesar. Dacă regizorul nu a vrut să facă acest efort, va rog să îmi permiteţi să îi întorc favorul estetic. Aşa-i la Preda, deh. În definitiv, filmul se rezumă la un act artistic, un exerciţiu de imagine în care cadrele sunt bine structurate, iar tonalităţile de culori naturale, calde, clasice nu te pot lăsa totuşi indeferent. Totuşi aş fi vrut mai mult de la acest film care seamănă, se inspiră şi “respiră” mult a David Lynch.

Cu alura lui de intelectual francez (master la Sorbona) şi înfăţişarea unui artist neînţeles, Preda caută o perfecţiune în tot acest film, pornind chiar de la numele personajului principal feminin (Ana), însă simetria (recte, palindromia) dorită se dovedeşte a fi un deserviciu pentru spectator. Nu acelaşi lucru se întâmplă pentru egoul lui Preda care trăieşte “sub un clopot de sticlă”, limitându-se la o viziune strict personală asupra disconfortului din exterior: elementul albastru care subjugă o conştiinţă pură, albă, dar şi schizoidală, şubredă (act artistic ratat, o relaţie neîmplinită cu partenerul, violenţa fizică din partea mamei).

Emoţia şi tensiunea lipsesc cu desăvârşire, iar dialogul “scârţâie” serios (de pildă, Ana îi răspunde mamei: “daca mă gândesc câţi ani împlinesc, mă apucă dracii”) pentru cât de atent este Preda cu imaginea şi neatent în mod grosolan cu audienţa inteligentă şi receptivă la mesaj în mod aprioric. Preda nu ştie încă să transmită, vede numai ce vrea (egoism şi nuanţă de umor în detaliul vestimentar pe fond alb intitulat “Preda Porter”, fantezie erotică prin prezenţa în fundal a unui tablou reprezentând un falus, asistentele medicale care vorbesc în ungureşte etc.) şi aduce breslei UNATC primul film din categoria “thriller-psihologic”. Oare chiar era necesar?


Absurd şi magie în animaţia lui Jan Svankmajer

Jan Svankmejer s-a născut la Praga în 1934 şi s-a dedicat iniţial teatrului, studiind la Academia de Arte Scenografice din oraşul natal. De aici şi până la a deveni artist grafic nu fost decât o chestiune de timp, energia creatoare şi resorturile interioare plurivalente găsindu-şi extensii în cinematografia animată. De fapt, Svankmejer şi-a dobândit consacrarea printre profesionişti şi ulterior în rândul marelui public datorită animaţiei. Prima lucrare în acest domeniu datează încă din 1964 şi se numeşte Ultimul truc (Poslední­ trik până Schwarcewalldea): doi magicieni, Mr. Schwarzwald şi Mr.Edgar, dau proba proprilor virtuozităţi în domeniu, fapt ce conduce la o dispută cu un final violent.

Între 1964 şi 1972, Svankmajer realizează an de an 14 scurt metraje, până când este forţat de către stat să se oprească din lucru, datorită prestigiului în creştere şi conţinutului din ce în ce mai riscant pe care creaţiile sale le-ar fi putut provoca în rândul audienţei. Această interdicţie a durat până în 1980, când a apărut Prăbuşirea Casei Usher (Zá¡nik domu Usheru), adaptare după opera omonimă a autorului preferat Edgar Allan Poe.

În filmele sale, Svankmajer lucrează cu marionete, folosind tehnica stop-motion. Cu toate acestea, a folosit, de asemenea, actori reali, maşini, figuri din lut, scheletele de animale şi multe alte lucruri. Svankmajer rămâne un artist al stărilor ambigue, fapt ce nu îl împiedică să aibă un oarecare simţ al umorului. Acesta a fost inspirat de lucrările lui Edgar Allan Poe (Prăbuşirea Casei Usher), Lewis Carroll, Johann Wolfgang Goethe, gândurile filosofice ale Marchizului de Sade, printre altele…

Articol complet pe mixul de cultura