CINEFAN

Am vrut să fac un film rece, farmaceutic, impecabil vizual, aproape fără emoţii. Nu am o relaţie prea bună cu România de azi, aşa că, deliberat şi oarecum programatic nu am vrut s-o arăt în filmul meu. Mă interesează cu totul alte lucruri decît feliile de realitate. Sunt ataşat de fotografie şi de artă contemporană, mai ales de cea conceptuală, deci e cumva normal la un moment dat, să încerc să ilustrez un concept. În acest demers, îmi place să cred că ironia este una din figurile de stil care mă caracterizează. Vizualul e pe primul loc în preocupările mele. Actoria clasică, în accepţiunea curentă a termenului, nu mă interesează. Nu voi face niciodată filme “de actori”. Mă interesează prezenţa unui individ mai mult decît jocul său.

Acest lung citat al regizorului Gheorghe Preda ar putea fi un comentariu mai mult decât necesar pentru filmul său de debut, Îngerul necesar. Dacă începi să vezi acest film de la început şi reuşeşti să îl pătrunzi, concluzia ar fi că timpul scurs (90 de minute standard) nu este atât de necesar. Şi totuşi ce este necesar în acest film? Subiectul, actorii, spectatorii, criticii, posteritatea? Ei bine niciunul dintre categoriile menţionate! Să stabilim un lucru de la început: Gheorghe, zis şi Gică, Preda nu este ca majoritatea regizorilor români apăruţi în ultima decadă cu poveşti de un realism izbitor, teme din comunism, avorturi (Puiu, Mungiu, Giurgiu şi Co.) sau descrieri de personalităţi (Nicolaescu), moravuri (Nae Caranfil).

Preda este Gică… contra. În Îngerul necesar, Albul se ia la “trântă” cu Albastru, vasăzică Ordinea, Liniştea, autismul, personalitatea sucumbată în camera minţii de un alb “rece, farmaceutic”, iar toate laolaltă se află sub pericolul unui Albastru necunoscut (scrisori anonime, mesaje pe ziduri, voci). Pasiunea lui Preda pentru vizual, muzică şi minimalismul cel mai feroce sunt mărcile acestui film, în mare parte un rebut. Pardon, ar fi trebuit să scriu debut?

Mi s-ar fi părut normal să încep cu un sinopsis, un subiect pe înţelesul tuturor pentru a va stârni un minim interes pentru lumea lui Preda din Îngerul necesar. Dacă regizorul nu a vrut să facă acest efort, va rog să îmi permiteţi să îi întorc favorul estetic. Aşa-i la Preda, deh. În definitiv, filmul se rezumă la un act artistic, un exerciţiu de imagine în care cadrele sunt bine structurate, iar tonalităţile de culori naturale, calde, clasice nu te pot lăsa totuşi indeferent. Totuşi aş fi vrut mai mult de la acest film care seamănă, se inspiră şi “respiră” mult a David Lynch.

Cu alura lui de intelectual francez (master la Sorbona) şi înfăţişarea unui artist neînţeles, Preda caută o perfecţiune în tot acest film, pornind chiar de la numele personajului principal feminin (Ana), însă simetria (recte, palindromia) dorită se dovedeşte a fi un deserviciu pentru spectator. Nu acelaşi lucru se întâmplă pentru egoul lui Preda care trăieşte “sub un clopot de sticlă”, limitându-se la o viziune strict personală asupra disconfortului din exterior: elementul albastru care subjugă o conştiinţă pură, albă, dar şi schizoidală, şubredă (act artistic ratat, o relaţie neîmplinită cu partenerul, violenţa fizică din partea mamei).

Emoţia şi tensiunea lipsesc cu desăvârşire, iar dialogul “scârţâie” serios (de pildă, Ana îi răspunde mamei: “daca mă gândesc câţi ani împlinesc, mă apucă dracii”) pentru cât de atent este Preda cu imaginea şi neatent în mod grosolan cu audienţa inteligentă şi receptivă la mesaj în mod aprioric. Preda nu ştie încă să transmită, vede numai ce vrea (egoism şi nuanţă de umor în detaliul vestimentar pe fond alb intitulat “Preda Porter”, fantezie erotică prin prezenţa în fundal a unui tablou reprezentând un falus, asistentele medicale care vorbesc în ungureşte etc.) şi aduce breslei UNATC primul film din categoria “thriller-psihologic”. Oare chiar era necesar?