O stiam, credeam ca am uitat-o in zapping furibund, Am ignorat-o si, iertata-mi clipa sincera, am plans! Nu, nu, nu ploi in suflet, ci un lac ce ma inunda arar... Breaking news, cat de inutil mi se pare tot, in zadar!
Suflet gol, nebun de dor.. in bucla ascult acum, Imi reprosez uitarea, rautatea, orgoliile secundare! Si-mi amintesc ca ucidem si ne ucidem adevarurile din teama. Banii si fericirea fada ne darama bucuria de viata!
Ce suntem, in fapt, decat un suflet gol ratacit si muritor? Nu-i trist cand plecari neanuntate cu misive citite tarziu, cu despartiri nedecontate de sufletul iubitor striga "Ajutor"? Stau si cobor din nou in mine, un ascensor spre esafod....
Silver and gold and it's growing cold Autumn leaves lay as thick as thieves Shivers down your spine chill you to the bone 'Cos the mandolin wind is the melody that turns Your heart to stone
The heat of your breath carving shadows on the mist Every angel has the wish that she's never been kissed
A broken dream haunting in your sleep And hiding in your smile a secret you must keep Love cuts you deep
Love breaks the wings of a butterfly on a wheel Love breaks the wings of a butterfly on a wheel
There's no scarlet in you, lay your veil down for me As sure as God made wine, you can't wrap your arms Around a memory Take warmth from me, cold Autumn winds cut sharp as a knife And in the dark for me, you're the candle flame that Flickers to life
Love breaks the wings of a butterlfy on a wheel Love will break the wings of a butterfly on a wheel
Wise men say all is fair in love and war There's no right or wrong in the design of love And I could only watch as the wind crushed your wings Broken and torn crushed like the flower under the snow And like the flower in spring Love will rise again to heal your wings
Love heals the wings of a butterfly on a wheel Love will heal the wings of a butterfly on a wheel
În istorie există momente unice din care “se nasc” eroi şi legende. În sport, mai cu seamă, eroii pot dobândi acest statut, datorită mediatizării şi campaniilor publicitare, umanitare, în care sunt implicaţi de cele mai multe ori, cu sau fără voia lor, pe baza unui contract prestabilit. Ce se întâmplă, însă, când, în afara tuturor politicilor de marketing şi campanii, doi atleţi încep o “luptă” cu propria persoană şi dovedesc o capacitate nemaintalnită de a se depăşi, rescriind istoria sportului care i-a consacrat?
În tenis, supranumit “sportul alb”, eroii îşi construiesc statuia imortalităţii graţie titlurilor de Mare Şlem şi a seriilor neîntrerupte câştigate de-a lungul turneelor din anii carierei lor. În anii din urmă, nume ca Roger Federer şi Rafael Nadal au pecetluit istoria tenisului pentru totdeauna, în special pentru rivalitatea dintre cei doi şi caracterele deosebite de care au dat dovadă în afara suprafeţelor de tenis. La această listă sacră a istoriei alte două nume îşi merită locul.
E marţi, 22 iunie. Minutele au devenit ore prelungi, iar acestea din urmă s-au transformat în chip nemaintalnit pentru un meci de tenis, al cărui durată medie este de 2h-2h şi 30 min, în trei zile memorabile pentru întreaga lume. Marţi, miercuri şi joi nu s-a vorbit decât despre meciul care “pare să nu se mai termine”. “Anonimul” teren număr 18 dobândea, astfel, renumele unei arene, în care doi combatanţi – francezul Nicolas Mahut şi americanul John Isner – istoviţi de soarele atipic de zâmbitor al Londrei din această perioadă a anului, continuau să doboare record după record. Aşi porniţi cu viteza unei clipiri în terenul advers, ghemuri însutite de-o parte şi alta, iată cum arăta “cel mai lung meci din istoria tenisului”. Probabil, ţinând cont de durata şi efortul neîntrerupt, “cea mai lungă întâlnire din istoria sportului”.
De această dată, “plângăcioasa” Londră le zâmbea celor doi “centurioni ai tenisului”, în ovaţiile în picioare ale spectatorilor care strigau “more, more, more”. Nimeni nu vroia ca acest meci să se termine. Timpul nu mai era un inamic, deşi durata disputei dincolo de limitele rezistenţei fizice nu putea fi ignorată nici de cel mai bun cunoscător al sportului. Era miercuri seară şi trecuseră aproape şapte ore de joc istovitor, timp îndeajuns pentru spectatori şi telespectatori să-şi mute atenţia, respectiv să apese pe butonul de pe telecomandă, pentru a vedea “minunăţia”.
În cele din urmă, din cauza faptului că în ziua anterioară era prea întuneric, Isner şi Mahut şi-au reluat disputa joi după-amiaza. După mai bine de o oră, Isner reuşeşte un retur izbăvitor, deci break şi minge de meci. Gata, s-a terminat! Meciul cu un câştigător oficial (Isner) şi doi “învingători eterni” ajunsese la o statistică incredibilă: 11 ore şi 5 minute în total, 183 de ghemuri, 215 aşi de ambele părţi ş.a.md. Imediat a apărut, cum era de aşteptat, şi un banc care spune că noua denumire a Wimbledon-ului, templul tenisului modern, s-a schimbat în “Wimbledon, and on, and on…!”.
Organizatori: Ambasada Japoniei, Cinemateca Romana (Arhiva Nationala de Filme) Perioada: 24 - 30 iunie, in fiecare zi de la ora 18.30 Locul: Cinemateca Romana (Sala Jean Georgescu, Str. Eforiei Nr. 2, Bucuresti) Intrarea este libera. Filmele programate in primele 3 zile de festival au si subtitrare in limba romana.
Joi 24 iunie, 18:30
Seara de gala a programat filmul lui Masato Harada, “Kuraimazu hai/Climber’s High” (2008) adaptare a romanului omonim al lui Hideo Yokohama despre cea mai mare tragedie aviatica din Japonia (pe 12 august 1985 zborul 123 al Japan Airlines de pe ruta Tokyo-Osaka se sfarseste prin dezastrul de pe muntele Takamagahara in care mor 520 de pasageri). Povestea accidentului este observata prin prisma reporterilor unui cotidian local, primul care ofera stiri de la locul sinistrului. Ascensiunea montana este aici o metafora legata de evolutia personala si dilemele profesionale ale personajului principal Yuki Kazumasa, jurnalistul care se ocupa cu ancheta acestui accident.
Vineri 25 iunie 18:30
“Tamamoe!/Trezirea!” de Junji Sakamoto (2006) - ce se intampla in viata unei femei de varsta mijlocie care nu stie ca sotul profita de deplasarile de serviciu si de placere (degustarea de taitei de orez soba) pentru a o insela? Mai nimic pare a spune aceasta drama cu accente comice ici-colo, cel putin pana la moartea acestuia. La cei 50 de ani ai sai, neasteptat de inocenta Toshiko decide sa afle adevarul si sa lase balta familie si prieteni intr-o ultima incercare de a se redescoperi si de a se salva din naufragiul unei relatii esuate.
Sambata 26 iunie 18:30
Spectatorul interesat de animatia japoneza cu alura vintage se va bucura: “Kamui no ken/ Pumnalul lui Kamui” de Rintaro (adica Shigeyuiki Hayashi, adica domnul “Metropolis” pentru multi dintre cei pasionati de anime) este un balans intre basmul popular japonez si filmul de aventuri de cea mai pura speta. Plasat in era Tokugawa, cu lupte intre clanuri, secrete ingropate, shinobi, samurai bastarzi si arme magice,filmul face un salt indraznet si calatoreste pana in Far West. Aici puteti citi o cronica a filmului.
Duminica 27 iunie 18:30
Cand am vazut eu prima oara “Ano natsu, ichiban shizuana umi/Vara aceea cea mai tacuta mare” (1991) se numea “A Scene at the Sea”, iar Takeshi Kitano facea inca parte din gasca regizorilor pe care lumea buna nu stia daca sa-i ia de buni sau de epigoni kitsch. Intre timp, de pe la “Takeshis’” incoace, lucrurile s-au mai schimbat pentru Kitano. Am sa revad cu placere “spatiul” acesta agreabil de tacut, in care melodrama nu devine niciodata stridenta, iar montajul si imaginea sunt personajele principale. Luati-l ca pe un exemplu bun de minimalism beat. Ca sa va faceti o idee, cititi aici.
Luni 28 iunie 18:30
“Kizu darake no tenshi/Ingerii plini de rani” (1997) este un alt Junji Sakamoto (obisnuitii zilelor filmului japonez au vazut poate “Biriken” sau “Bokunchi”, proiectate cu ocazia unor editii anterioare), poate putin mai preocupat de estetismul anilor 70 si o idee mai putin dulceag decat filmele citate. “Ingerii” reiau un foarte popular serial de televiziune intr-un registru de melancolie oldies but goldies care dilueaza mult nuanta de rebeliune impotriva sistemului cultivata de serialul omonim. Ingerii lui Sakamoto sunt de fapt doi pseudo detectivi constant depasiti de situatii, hipersensibili, hipernaivi si prea altruisti.
Marti 29 iunie 18:30
“Kamiya Etsuko no seishun/Tineretea lui Etsuko Kaimya”(2006) este ultimul film realizat de Kazuo Kuroki (regizorul a decedat cu cateva luni inainte ca pelicula sa iasa in sali). “Kamiya Etsuko no seishun” este poveste de dragoste si moarte in ultimele zile ale razboiului, adaptare a unei piese de teatru de Matsuda Masataka. Filmul ofera o privire asupra vietilor civililor si militarilor, implicati intr-un razboi pe care toata lumea stie ca urmeaza sa il piarda. Regizorul a preferat o mizanscena sobra, lipsita de orice artificiu de soundtrack pentru a scoate la iveala tristetea unor vieti consumate sau afectate de mentalitatea militarista a timpului.
Miercuri 30 iunie 18:30
Cu “Hoteru haibisukasu/Hotel Hibiscus” (2002) in regia lui Yuji Nakae ne mutam in Okinawa, destinatie pe care pana si japonezii get beget o considera mai degraba exotica si plasata in strainate (sa fie climatul tropical? bazele militare americane din zona? cliseele despre caracterul mai degraba descurcaret al locuitorilor?) Nu-i de mirare ca filmul aduce in prim plan o multime de tineri metisi, bate apropouri la prostitutie ca importanta sursa de venit locala si propune, prin intermediul acestei comedii trasnite un fel de Okinawa Adventure& Magic Tour. Programul include tot felul de misiuni, de interactiuni trasnite cu GI prietenosi, barbati care locuiesc in copaci si doamne pensionare amatoare de carne de pisica. Scopul este de a-i invata pe cei foarte tineri care este sensul spiritualitatii locului.
Vineri, 12 februarie, de la ora 18.00, în cadrul programului Seara de film de la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38) va fi proiectat, pentru prima oară în România, documentarul Reconstruction/ Reconstrucţ ie (2001, 90 min), regia:Irene Lusztig. Proiecţia va fi urmată de o dezbatere la care participă Irene Lusztig şi Adina Brădeanu, critic de film.
"Am învăţat toate faptele şi toate datele, dar faptele şi datele nu mă pot ajuta să simt cum a trăit bunica mea experienţa dezintegrării lente a utopiei comuniste" (Irene Lusztig)
Filmat în perioada 1998-1999 şi lansat în 2001, documentarul Reconstrucţie explorează, într-o perspectivă auto-reflexivă, ramificaţiile micro-politice ale jafului petrecut în 1959 la Banca Naţională a României. Luând ca puncte de pornire documentarul Reconstituirea realizat de Virgil Calotescu în 1960, documentele existente în Arhiva CNSAS (inaccesibile publicului la momentul realizării filmului) şi confesiunile membrilor propriei familii, Irene Lusztig rescrie faptele într-o ordine personală, plasând-o în centrul imaginii pe Monica Sevianu, bunica sa maternă: singura femeie implicată în atacul băncii şi unica supravieţuitoare a evenimentelor.
Reconstrucţie este simultan un documentar personal şi un film-eseu care problematizează istoria oficială, rescriind-o într-un registru privat, voit minimalist. Rezultatul acestui demers este un discurs seducator despre istorie, nostalgie şi reprezentare vizuală, semnat de o regizoare care nu vrea să clarifice Istoria, ci doar să-şi înţeleagă bunica, prinsă într-un moment de maximă tensiune politică.
Filmul a participat la numeroase festivaluri internaţionale, printre care: IDFA Amsterdam International Documentary Festival – FIPRESCI Jury Nomination, San Francisco International Film Festival – Certificate of Merit, Boston Society of Film Critics – „Rediscoveries/ Discoveries” Award Boston Society of Film Critics – „Rediscoveries/ Discoveries” Award, New England Film Festival – Best Documentary, Vancouver International Film Festival, Docaviv Documentary Film Festival, It's All True Sao Paolo Documentary Film Festival, Singapore International Film Festival, Cleveland International Film Festival, Documentary Fortnight, Museum of Modern Art, NY, Boston International Women's Film Festival, Atlanta Film Festival, Palic International Film Festival Serbia, Alpe Adria Cinema Film Festival Italy, New York Jewish Women Film Festival.
Irene Lusztig s-a născut în Anglia din parinţi români şi a absolvit studii de Film şi Limba/Cultura chineză la Universitatea Harvard. In 1997, după completarea studiilor la Beijing Film Academy şi Central Saint Martins College of Art and Design din Londra, regizoarea primeşte o bursă „George Peabody Gardner” care îi permite să petrecă un an în România în vederea documentării pentru proiectul Reconstrucţie - debutul regizoarei în lung-metraj documentar. În prezent, Irene Lusztig predă la University of California Santa Cruz (Departamentul de Film si Digital Media). Filmografia regizoarei include mediu-metrajul The Samantha Smith Project (prezentat recent de ICR Stockholm, ca parte a programului Re:Wind), un documentar-eseu care porneşte de la un moment semnificativ pentru istoria Războiului Rece.
Adina Brădeanu este critic de film şi lector asociat la Universitatea Westminster, Londra, departamentul de Practică Media Contemporană. A publicat în Sight&Sound, Cineaste, Third Text, Journal of South Asian Popular Culture, 24 Frames: The Balkans, DOX (European Documentary Network). Locuieşte în Oxford, unde este consultant pentru colecţia de carte românească a bibliotecii Bodleiene, principala bibliotecă de cercetare a Universtăţii Oxford.
Accesul publicului este liber, în limita locurilor disponibile.
"În acea zi, cu gândul la acea lume matură şi la viitorul meu, m-am decis să mă opresc. Să mă opresc să mai cresc vreodată şi să rămân un gnom de trei ani, o dată pentru totdeaun"
Oskar Metzertath
După ce ne-a povestit aici păţaniile prin care a trecut în filele masivului volum Toba de tinichea (Die Blechtrommel, 1959), micuţul Oskar Matzerath, personajul principal, se întoarce pe Mixul de Cultură într-o versiune vizuală, pe care vi-o propun în egală măsură cu lectura romanului. Polemica carte versus film nu este de data recentă, iar de cele mai multe ori cartea triumfă în faţa tentativelor eşuate ale regizorilor înhămaţi la o muncă aproape imposibilă de a “traduce” în imagini, cu ajutorul tehnicilor cinematografice (muzică, montaj, lumina, jocul actorilor etc), pagini de literatură adevărată, de calitate.
Nu am să vorbesc despre cei care au eşuat în această tentativă aproape temerară, ci am să aleg la interval de două săptămâni câte un regizor care, după umila părere, a încercat şi a reuşit să se apropie de textul literar. Aştept desigur sugestii la propria lista creată la începutul acestui an.
În această săptămână mă voi opri, după cum anunţam la începutul articolului, la versiunea cinematografică din 1979 a romanului Toba de tinichea, unică până în prezent, în regia germanului Volker Schlöndorff. Numele lui Schlöndorff este pus de critica de film in galeria tinerilor regizori din Noul Val German apăruţi în anii ‘70, alături de Wim Wenders, Werner Herzog şi Fassbinder.
Puterii cuvântului din romanul lui Grass i se adaugă o redare fidelă, magistrală, pe pelicula eternă a celuloidului. Filmul păstrează coordonatele romanului, prezentând alegoria unei epoci de temeri, corupţie şi incertitudine în Germania nazistă, în contextual ascensiunii lui Hilter. Amestecul de realitate şi suprarealism, cu un puternic impact din punct de vedere vizual pentru spectatorul aflat la prima vizionare de acest fel, nu poate lăsa emoţia în starea iniţială. Modificarea are loc de la bun început, odată cu “naşterea” pe ecran a omuleţului Oskar (David Bennent), a cărui atitudine de revoltă este dorinţa exprimată cu o conştiinţă aproape istorică de a nu mai creşte.
De fapt, putem vorbi aici de un “ingheţ” în timpul istoric, de un simbolism pe cât de uşor de redat în cuvinte, pe atât de profund pentru o societate germană sacrificată (pentru umanitate, prin extensie) în numele orgoliului nemăsurat cu origini obscure în teoriile eugeniste, care împânziseră cu mulţi ani mai devreme întreaga Europă.
Le Voyage de ballone rouge, de Iulia Alexandra Voicu
"Filmul surprinde, într-o manieră boemă, o lume a artiştilor: Juliette Binoche interpretează rolul unei mame singure (ce ia parte la realizarea unor spectacole cu marionete), care îşi creşte copilul, pe Simon, cu ajutorul lui Song, o tânără chinezoaică, studentă la film în Franţa [...]
Relaţia dintre băieţel si tânăra care are grijă de el este una de prietenie între doi oameni de vârste diferite, dar uniţi prin călătoria balonului roşu: Song realizează un filmuleţ cu Simon şi balonul roşu, Simon este urmărit de balonul roşu (la staţia de metrou, în metrou, acasă, la muzeu - unde vede balonul pictat într-un tablou, apoi îl zăreşte deasupra muzeului etc.)"
Realistul Maurice Pialat, de Andrei Rus
"Din convingerea că cinematografia e mai fascinantă prin ceea ce ascunde decât prin ce arată, evită să-şi înceapă filmele cu tipul de expoziţiune în care nu se întâmplă nimic până când aflăm cinece- cum, aşa cum refuză să-şi gândească protagoniştii ca puzzle-uri din care nu lipseşte nicio piesă – adică să-i facă bidimensionali, să-i schematizeze. Mai mult, cineaştii belgieni îşi încurajează actorii să nu „joace”, fiindcă dezaprobă tendinţa de a reduce o varietate infinită de chipuri la câteva expresii uşor de descifrat. [...]
Pe Pialat îl deosebeşte de regizorii „Nouvelle Vague” şi o altă caracteristică importantă, acesta nefiind un cinefil înrăit şi necitând în niciunul dintre filmele sale alte creaţii iubite aparţinând celei de-a şaptea arte. De fapt, aşa cum prietenul şi „rivalul” de o viaţă, regizorul Claude Berri, declara într-o intervenţie televizată, Maurice Pialat a apărut asemenea unei comete în peisajul cinematografiei franceze a anilor ’60, venind de nicăieri şi părând incapabil să producă „urmaşi artistici”, într-o era interesată de un tip de cinema îmbibat de persoana autorilor.[...]
De multe ori, Pialat nu le spunea actorilor când sunt filmaţi şi când nu. Deşi scenariile sale erau extrem de minuţios scrise, fiind detaliate la milimetru, aproape întotdeauna se improviza în timpul filmării, toţi participanţii (inclusiv tehnicienii sau secretara de platou) fiind invitaţi de acesta să fie în permanenţă prezenţi psihic şi să îşi aducă aportul personal asupra operei. Existau, de asemenea, zile întregi în care nu se trăgea nici măcar un cadru. Dacă Pialat nu se simţea inspirat de ceva din exterior, pur şi simplu, deşi înconjurat de o echipă întreagă, oprea temporar filmarea. Pentru el, realizarea unui film implica inspiraţie, spontaneitate şi o contribuţie puternică din partea actorilor"
Am vrut să fac un film rece, farmaceutic, impecabil vizual, aproape fără emoţii. Nu am o relaţie prea bună cu România de azi, aşa că, deliberat şi oarecum programatic nu am vrut s-o arăt în filmul meu. Mă interesează cu totul alte lucruri decît feliile de realitate. Sunt ataşat de fotografie şi de artă contemporană, mai ales de cea conceptuală, deci e cumva normal la un moment dat, să încerc să ilustrez un concept. În acest demers, îmi place să cred că ironia este una din figurile de stil care mă caracterizează. Vizualul e pe primul loc în preocupările mele. Actoria clasică, în accepţiunea curentă a termenului, nu mă interesează. Nu voi face niciodată filme “de actori”. Mă interesează prezenţa unui individ mai mult decît jocul său. Acest lung citat al regizorului Gheorghe Preda ar putea fi un comentariu mai mult decât necesar pentru filmul său de debut, Îngerul necesar. Dacă începi să vezi acest film de la început şi reuşeşti să îl pătrunzi, concluzia ar fi că timpul scurs (90 de minute standard) nu este atât de necesar. Şi totuşi ce este necesar în acest film? Subiectul, actorii, spectatorii, criticii, posteritatea? Ei bine niciunul dintre categoriile menţionate! Să stabilim un lucru de la început: Gheorghe, zis şi Gică, Preda nu este ca majoritatea regizorilor români apăruţi în ultima decadă cu poveşti de un realism izbitor, teme din comunism, avorturi (Puiu, Mungiu, Giurgiu şi Co.) sau descrieri de personalităţi (Nicolaescu), moravuri (Nae Caranfil). Preda este Gică… contra. În Îngerul necesar, Albul se ia la “trântă” cu Albastru, vasăzică Ordinea, Liniştea, autismul, personalitatea sucumbată în camera minţii de un alb “rece, farmaceutic”, iar toate laolaltă se află sub pericolul unui Albastru necunoscut (scrisori anonime, mesaje pe ziduri, voci). Pasiunea lui Preda pentru vizual, muzică şi minimalismul cel mai feroce sunt mărcile acestui film, în mare parte un rebut. Pardon, ar fi trebuit să scriu debut?
Mi s-ar fi părut normal să încep cu un sinopsis, un subiect pe înţelesul tuturor pentru a va stârni un minim interes pentru lumea lui Preda din Îngerul necesar. Dacă regizorul nu a vrut să facă acest efort, va rog să îmi permiteţi să îi întorc favorul estetic. Aşa-i la Preda, deh. În definitiv, filmul se rezumă la un act artistic, un exerciţiu de imagine în care cadrele sunt bine structurate, iar tonalităţile de culori naturale, calde, clasice nu te pot lăsa totuşi indeferent. Totuşi aş fi vrut mai mult de la acest film care seamănă, se inspiră şi “respiră” mult a David Lynch.
Cu alura lui de intelectual francez (master la Sorbona) şi înfăţişarea unui artist neînţeles, Preda caută o perfecţiune în tot acest film, pornind chiar de la numele personajului principal feminin (Ana), însă simetria (recte, palindromia) dorită se dovedeşte a fi un deserviciu pentru spectator. Nu acelaşi lucru se întâmplă pentru egoul lui Preda care trăieşte “sub un clopot de sticlă”, limitându-se la o viziune strict personală asupra disconfortului din exterior: elementul albastru care subjugă o conştiinţă pură, albă, dar şi schizoidală, şubredă (act artistic ratat, o relaţie neîmplinită cu partenerul, violenţa fizică din partea mamei).
Emoţia şi tensiunea lipsesc cu desăvârşire, iar dialogul “scârţâie” serios (de pildă, Ana îi răspunde mamei: “daca mă gândesc câţi ani împlinesc, mă apucă dracii”) pentru cât de atent este Preda cu imaginea şi neatent în mod grosolan cu audienţa inteligentă şi receptivă la mesaj în mod aprioric. Preda nu ştie încă să transmită, vede numai ce vrea (egoism şi nuanţă de umor în detaliul vestimentar pe fond alb intitulat “Preda Porter”, fantezie erotică prin prezenţa în fundal a unui tablou reprezentând un falus, asistentele medicale care vorbesc în ungureşte etc.) şi aduce breslei UNATC primul film din categoria “thriller-psihologic”. Oare chiar era necesar?
Jan Svankmejer s-a născut la Praga în 1934 şi s-a dedicat iniţial teatrului, studiind la Academia de Arte Scenografice din oraşul natal. De aici şi până la a deveni artist grafic nu fost decât o chestiune de timp, energia creatoare şi resorturile interioare plurivalente găsindu-şi extensii în cinematografia animată. De fapt, Svankmejer şi-a dobândit consacrarea printre profesionişti şi ulterior în rândul marelui public datorită animaţiei. Prima lucrare în acest domeniu datează încă din 1964 şi se numeşte Ultimul truc (Poslední trik până Schwarcewalldea): doi magicieni, Mr. Schwarzwald şi Mr.Edgar, dau proba proprilor virtuozităţi în domeniu, fapt ce conduce la o dispută cu un final violent.
Între 1964 şi 1972, Svankmajer realizează an de an 14 scurt metraje, până când este forţat de către stat să se oprească din lucru, datorită prestigiului în creştere şi conţinutului din ce în ce mai riscant pe care creaţiile sale le-ar fi putut provoca în rândul audienţei. Această interdicţie a durat până în 1980, când a apărut Prăbuşirea Casei Usher (Zá¡nik domu Usheru), adaptare după opera omonimă a autorului preferat Edgar Allan Poe.
În filmele sale, Svankmajer lucrează cu marionete, folosind tehnica stop-motion. Cu toate acestea, a folosit, de asemenea, actori reali, maşini, figuri din lut, scheletele de animale şi multe alte lucruri. Svankmajer rămâne un artist al stărilor ambigue, fapt ce nu îl împiedică să aibă un oarecare simţ al umorului. Acesta a fost inspirat de lucrările lui Edgar Allan Poe (Prăbuşirea Casei Usher), Lewis Carroll, Johann Wolfgang Goethe, gândurile filosofice ale Marchizului de Sade, printre altele…
Editia din aceasta luna a CineClubului NexT va avea loc pe 30 noiembrie si se va desfasura in cadrul Festivalului Filmului Francez (26 noiembrie - 3 decembrie). Evenimentul va avea loc incepand cu ora 19.00, la Cinema Elvira Popescu din Bucuresti. CineClubul NexT va prezenta luna aceasta nu un film, ci sase, toate de animatie, in regia lui Piotr Kamler: proiectia va fi deschisa de 5 scurt metraje – Coeur de secours (1973), Le Pas (1975), Une mission éphémère (1993), L’Araignéléphant (1967), Le Labyrinthe (1969) si se va incheia cu lung metrajul Chronopolis (coproductie Franta-Polonia,1982). Invitatul special al CineClubului este regizorul Radu Igazsag, castigatorul din 1985 al prestigiosului premiu de la Hiroshima pentru filmul de animatie Fotografii de familie (1983). Radu Igazsag este cunoscut publicului cinefil pentru productii precum Caligrafie (1982) - co-regizat alaturi de Zeno Bogdanescu, Olimpiu Bandalac, Lajos Nagy, Tocirea (1985), Babel (1992) – film experimental regizat impreuna cu Alexandru Solomon, Boborul (2004) - Premiul pentru imagine (Vivi Dragan Vasile) si interpretare (Victor Rebengiuc) la Festivalul Anonimul in 2004 si la Festivalul Alter-Native de la Targul Mures. In 2007, Radu Igazsag si-a lansat lung metrajul O scurta poveste - o antologie a filmului de animatie romanesc de la inceputuri pana in 1990 [...]
Dupa proiectie, publicul este invitat la o dezbatere pe marginea filmului moderata de Andrei Gorzo.
CineClubul NexT este o initiativa a Societatii Culturale NexT, infiintata in memoria regizorului Cristian Nemescu si a sound-designer-ului Andrei Toncu. Aparitia CineClubului NexT vine din dorinta Societatii Culturale NexT de a sprijini si indruma reprezentantii foarte tinerei generatii de cineasti romani la inceputul carierei lor, dar si de a contribui la readucerea publicului in salile de cinema cu ajutorul unor evenimente care sa gazduiasca atat filme foarte bune cat si invitati cat mai interesanti.
CineClubul NexT este un eveniment lunar. In fiecare editie a CineClubului va fi proiectat un film, pe baza caruia se va crea un dialog intre public si invitatul special. Discutia va fi moderata de un critic de film si va dura minim 30 de minute.
Festivalul Filmului Francez o aduce anul acesta în prim plan pe Charlotte Gainsbourg, câştigătoarea Premiului de interpretare de la Cannes de anul acesta, face o Noapte a filmului fantastic (cu producţii fantastice, SF şi de groază) şi o invită pe actriţa şi recent regizoarea Fanny Ardant.
Cea de-a 14-a ediţie a Festivalul Filmului Francez va avea loc la Bucureşti între 26 noiembrie şi 3 decembrie 2009, în trei săli de cinema: Cinema Studio (Bd. Magheru 29), Cinema Elvira Popescu (Bd. Dacia 77) şi Cinema Europa (Calea Moşilor 127).
Deschiderea festivalului se va face cu filmul Cendres et Sang/CENUŞĂ ŞI SÂNGE, de Fanny Ardant, invitata specială a festivalului, iar la gala de închidere a evenimentului se va proiecta Le Concert/Concertul, de Radu Mihăileanu.
Un focus pe filmografia lui Charles Berling va completa această ediţie a festivalului.
Organizatorii promit peste 40 de lungmetraje şi peste 20 de scurtmetraje în cele opt zile de festival.
O mana poate sa schimbe istoria lumii, in bine sau in rau. De la imagini cosmice fascinante denumite de astronomi "mana lui Dumnezeu" sau "ochiul lui Dumnezeu" si pana la evenimente mundane intrate in legenda, mana s-a detasat de corpul fizic si a aprins imaginatia oamenilor. In fotbal, de pilda, "mana lui Dumnezeu" este o sintagma care defineste si il personalizeaza pe Diego Armando Maradona, autorul celebrului gol marcat cu mana la meciul cu Anglia, din sferturile de finala ale Cupei Mondiale din Mexic (1986), in finala cu Anglia. Recent, Les Bleus au supravieţuit contra Irlandei, datorita lui Thierry Henry care a dat o mana sacra de ajutor echipei naţionale.
Nu degeaba in Vechiul Testament, cand se face aluzie la mana lui Dumnezeu, acest simbol prezinta divinitatea in deplina ei putere: mana lui Dumnezeu creeaza, ocroteste, sau daca se opune, nimiceste. Ti-a pus Dumnezeu mana-n cap se zice in vorbirea uzuala, cand ai mult noroc si iti merge bine.
In limba latina, manus (mana, autoritate, putere) deriva din manipulus care desemneaza o structura organizatorica militara de 200 de oameni. Manipulul era usor de condus, comandat, mânuit, manipulat prin voce si semnale. Sensul de manipulare a ramas neschimbat pana în zilele noastre, insemnand posibilitatea de a deplasa, a muta, a conduce ceva.
Ce s-a intamplat in ziua de 26 luna curenta cu mana presedintelui pe obrazul unui copil? Imagini pe toate posturile, venite via Internet, impanzeau monitoarele si ecranele din gospodariile tuturor pentru a arunca o mana "montata" (video editata) de un dumnezeu in carne si oase, a carui minte si tehnica agresiva, manipulatorie vrea sa ne inunde constiintele. Fiecare are de ales, de judecat ce este adevarat sau fals in toata aceasta regie la care multi creatori de film jinduiesc: tehnica, arta, manipulare pentru un public cat mai variat. Oare "trucaj" inseamna si "jocul de-a adevarul" (true?!).
Cert este pentru mine un singur lucru: marii regizori si cei minori ar trebui sa renunte la arta lor de a ne impresiona, de a ne spune povesti mai mult sau mai putin adevarate in fata acestei regii romanesti infatisate in cateva secunde cu o marioneta sentimentala reprezentata de copilul din public. Aici avem filmul perfect, monteurul si regizorul in aceeasi persoana, un Oscar mult visat. Revin cu o afirmatie dintr-un documentar marca Louis Malle: Viata este o iluzie. Si mana, imi vine sa adaug.
Realizat de Kenny Ortega, ultimul coregraf şi consilier artistic al lui Michael Jackson, filmul This Is It (Asta-i tot) oferă o reconstituire a seriei de 50 de spectacole pe care (auto) intitulatul Rege al muzicii pop ar fi trebuit să le susţină la Londra (Arena O2) începând din 13 iulie 2009. Concertul nu a avut mai loc şi întreaga lume a aflat pe 25 iunie vestea care a făcut că timpul să se oprească, chiar şi pentru o secundă. Cum? Ce? A murit? … a fost primul impuls de stupefacţie din partea fanilor şi a celor care auziseră numai şi în treacăt de un anume Michael Jackson.
De la concertul de la Madison Square Garden din 2001, când s-au împlinit 30 de ani de carieră solo, Michael Jackson dispăruse din atenţia fanilor pentru a fi aruncat din nou între zidurile tribunalelor, acolo unde părea că fusese dată o sentinţă deculpabilizantă cu mai bine de 10 ani în urmă. Revenirea sa a fost din nou amânată şi cariera pusă serios sub semnul întrebării. Reportaje, camere de filmat, flash-uri insistente, imagini dintr-un trecut “black or white”. La un moment dat, vine sentinţa şi capetele de acuzare cad rând pe rând: not guilty, not guilty, not guilty. Din elicoptere se zăreşte o maşină cu geamuri fumurii care pleacă în trombă pe aleea principală. Apoi ieşirea lui MJ pentru totdeauna din paradisul pe care îl crease, denumit Neverland, şi aceleaşi “no more’s” cu faţa desfigurată de operaţiile unei boli necruţătoare, vitiligo, ca în “thriller”-ul imaginat de John Landis în anul de graţie 1983.
Revenirea. Una dintre puţinele promovări legate de concertul live This Is It a fost conferinţa de presă din 5 martie 2009, de fapt ultima apariţie a lui MJ în public. Lumea aştepta din vorbele sale confirmarea că istoria continuă şi nu lasă urme adânci pe chipul martirizat al unui Peter Pan modern.
“Vreau doar să spun că acestea vor fi ultimele mele concerte în Londra. Când spun ultimele, vorbesc serios. Voi interpreta melodiile pe care fanii mei vor să le audă. Va fi ultima cădere a cortinei. Vă aştept în iulie şi vă iubesc. Chiar vă iubesc. Trebuie să ştiţi asta. Va iubesc din adâncul sufletului meu.”
În dimineaţa zilei de 25 iunie 2009, Michael Jackson a suferit un stop cardiac la domiciliul sau din Holmby Hills, Los Angeles. Linişte, doliu, mărturii, aduceri aminte, regrete, laude, influenţe în muzică şi arhive tv care au rulat zile în şir pe toate posturile din lume. Larry King însuşi a produs o serie de emisiuni zilnice pe postul CNN cu momente şi oameni din imediata apropiere a megastarului. Urmează un memorial decent, criticat de presa ipocrită pentru lipsă de strălucire, stângăcie în organizare şi sobrietate. O, sancta simplicitas!
În iulie 2009, compania Sony se hotăreşte să realizeze un film care să aibă la bază ultimele zile de repetiţii din concertul care nu a mai avut loc. Lansarea a avut loc simultan pe 28 octombrie în întreaga lume, inclusiv în România, pentru a aduce timp de două săptămâni omagiu unui om a cărui viaţă a fost dedicată în mare parte muzicii şi dansului.
This Is It – filmul este mai mult un concert, prea puţin un documentar muzical, din care rămâi cu o pledoarie pentru viaţă, iubire şi sentimente care să ne facă pe toţi mai apropiaţi. Reţeta filmului nu este în stil american, cu devize şi texte lacrimogene inutile. Muzica trece dincolo de camera de filmat, de ecran, şi ajunge la spectatorul din primul până la ultimul rând în acorduri de baladă (Man in the Mirror, The Way You Make Me Feel), revoltă (Bad, Beat It, They Don’t Care About Us, Earth Song) şi ritmuri de dans electrizant (Smooth Criminal, Thriller).
This Is It este o redescoperire a talentului imens, a vitalităţii cu care Michael lucra alături de cântăreţii ce făceau backing vocals, dansatorii, membrii orchestrei, coregrafii pentru a crea un spectacol al generaţiei 2000. Aproape tot ce ştiam despre arhicunoscutele videoclipuri conceptuale din ‘80 şi ‘90 capătă noi dimensiuni vizuale, de remasterizare audio şi de producţie. Un proiect finalizat îmi place să cred la timp pentru a fi scos cândva la lumină, o dată cu un sequel de încă 2 h anunţat de regizorul Kenny Ortega.
În timpul celor 105 minute, cât ţine filmul, imaginea din jurul starului este una a unui vizionar încăpăţânat care nu îşi pierde simţul umorului. Este un perfecţionist care ştie ce vrea şi care nu este dispus să facă compromisuri.
Acest film-concert ne arată ce urma să fie turneul This Is It: o superproducţie cu proiecţii tridimensionale, cascadorii care sfidează gravitaţia, teme ecologice şi tehnologie multimedia. Vă recomand să vedeţi filmul până la sfârşit, absolut până la sfârşit, după genericele obositoare care nu anunţă nimic. Veţi avea o mare surpriză şi veţi fi printre aceia puţini la număr care l-au văzut în întregime.
La final, actriţa Elizabeth Taylor şi-a postat impresiile despre film pe Twitter:
Cel mai strălucit film pe care l-am văzut vreodată. Am plâns de fericire la vederea acestui dar oferit de Dumnezeu. Niciodată nu va mai exista nimeni ca el. Avem însă acest film care ne va aminti pentru totdeauna de acest om.
I can fly But I want his wings I can shine even in the darkness But I crave the light that he brings Revel in the songs that he sings My angel Gabriel
I can love But I need his heart I am strong even on my own But from him I never want to part He's been there since the very start My angel Gabriel My angel Gabriel
Bless the day he came to be Angel's wings carried him to me Heavenly I can fly But I want his wings I can shine even in the darkness But I crave the light that he brings Revel in the songs that he sings My angel Gabriel My angel Gabriel My angel Gabriel
Filmul Katalin Varga, coproducţie româno-maghiaro-britanică în regia tânărului cinefil realizator Peter Strickland şi produsă de Tudor şi Oana Giurgiu, a avut premiera de gală joi 12 noiembrie la cinema Studio, în prezenţa echipei de filmare şi a actorilor Hilda Péter, Tibor Pálffy, László Mátray şi Melinda Kántor . Filmul a fost selecţionat în competiţia oficială a Festivalului de la Berlin, din 2009, unde a câştigat premiului Ursul de Argint pentru contribuţie artistică: sound design. De asemenea, a fost nominalizat la premiile Academiei Europene de Film, din 2009, pentru cel mai bun debut. Katalin Varga rulează de vineri 13 noiembrie în Bucureşti, la cinematografele Hollywood Multiplex şi Studio.
Katalin Varga este un film de artă, regizat în manieră minimalistă, plină de sensuri şi vizualitate, cum putem întâlni numai la Robert Bresson, Andrei Tarkovski, David Lynch, Béla Tarr sau Emir Kusturica. Această listă a regizorilor preferaţi este completată de regizorul Peter Strickland cu o capodoperă a lui Sergei Paradjanov, intitulată Tini Zabutykh Predkiv (Umbrele strămoşilor uitaţi).
Geneza filmului este o poveste de film în sine: Peter Strickland, de origine greacă, primeşte o moştenire de la bunica lui şi decide să facă un film cu banii aceia. Vor trece aproape patru ani până când visul va deveni realitate, după multiple încercări de a strânge fonduri şi dificultăţi de producţie din partea industriei britanice de film. Din acest motiv, întâlnirea lui Strickland cu Tudor Giurgiu a avut loc sub semnul bunei providenţe.
Subiectul: Cu 11 ani în urmă, unguroaica Katalin Varga a fost violată de către un bărbat necunoscut pe nume Antal. Din această nefericită experienţă s-a născut un băieţel pe nume Orbán, pe care femeia l-a crescut împreună cu soţul ei. Într-o zi adevărul iese la suprafaţa şi Katalin, împreună cu fiul ei, pornesc spre o destinaţie aparent necunoscută în căutarea Adevărului.
Katalin Varga este un personaj atipic, construit în cadre de o frumuseţe încântătoare. Katalina, interpretată de către Hilda Péter (actriţă a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca), poate fi uşor asemănată cu Vitoria Lipan pentru înstinctul sau justiţiar, care o împinge spre satul Miercurea Iadului pentru a-şi duce la capăt drama din urmă cu 11 ani, când a fost violată . “Pe cine dracu cauţi tu în Miercurea Iadului?”, întreabă fetele din zona locului. De-abia în final vom afla răspunsul.
Această asemănare între scenariul originar şi Baltagul sadovenian nu mi se pare deloc întâmplătoare, mai ales că în producţia filmului o contribuţie semnificativă a avut-o regizorul român Tudor Giurgiu. Plecarea Katalinei din căminul propriu, respinsă de soţul care nu îi poate accepta adevărul ascuns atâta vreme, va reprezenta pentru Katalina şi copilul ei Orbán o coborâre în Infern, un catabasis dulce-amar într-o atmosferă pastorală rău prevestitoare; o linişte a naturii şi ecouri din noaptea violului care o neliniştesc pe eroină şi împreună cu ea, pe noi spectatorii-martori.
Opţiunea scenaristului şi regizorului Peter Strickland răstoarnă structura clasică la care ne-am fi aşteptat. Tema umanistă a filmului, prestaţia actorilor, imaginea şi ritmul recomandă Katalin Varga pentru o carieră la festivalurile importante de film. Tăcerea personajelor şi coloana sonoră contribuie major la intrigă, în primul rând în relaţia dintre Katalin şi Zsigmond, soţul care refuză minciuna şi produsul acesteia.
Aceeaşi linişte interioară o însoţeşte pe Katalin în decizia sa de a se întoarce în locul unde a avut loc dezechilibrul din viaţa personală. Ea se află acum în situaţia de a îl restabili, cu o luciditate şi o seninătate pe chip absolut fascinante. Camera de filmat îşi urmăreşte personajul central cu răceală, din spate, cu distanţă impusă. Apare şi întrebarea: de ce aşa? Răspunsul tot la finalul filmului.
Ecourile în cele mai importante publicaţii, precum The Times, The Guardian, The Telegraph sau Le Figaro au aşezat filmul în categoria celor mai bune realizări din acest an. Iată câteva păreri din partea criticii:
“Dacă cinema-ul este arta feţelor, cum spunea Dreyer, Katalin Varga le oferă pe cele mai magnifice începând cu cea a Hildei Péter, actriţă de teatru de origine romană de o intensitate fascinantă. Ea trece prin film precum o forţă, răscolind pământul şi cerul, tulburând pacea pe care o credea dobândită, uitarea care acoperise greşeală, şi prezentând la un nivel înalt chestiunea justiţiei, durerii şi a reparaţiilor” (Le Figaro);
“O poveste despre violenţă şi răzbunare desfăşurată într-o superbă zonă rurală din România, care, asemeni operei lui Dostoievski, te captivează. Un film a cărui strălucire vine din interior” (The Guardian).
Cinematografia a fost mereu o călătorie, câteodată atât de intensă, încât sper să pot provoca şi eu una spectatorului. Prea multe filme sunt doar narative sau ilustrative: acest aspect poate fi o calitate dar limitează sfera cinematografiei. De exemplu, îmi place mult să văd şi să revăd Kes al lui Ken Loach, dar rămân ataşat organic de oameni cum ar fi Jodorovsky sau Stan Brakhage. Îmi place cinematografia care îmi permite să ating locuri unde camera nu se poate aventura raţional. (Peter Strickland)
Materialul de mai sus a fost preluat de pe blog-ul cinesseur in calatoria mea de a gasi lucruri interesante si noi. Descoperirea acestui material jurnalistic este sine o dovada a exceselor care il caracterizeaza pe criticul generatiei de inceput de mileniu Andrei Gorzo. Pesemne ca inceputurile "critice" ale lui Andrei sunt cinefile, dulci si laudative peste putinta. Astfel de comportamente nu l-au parasit nici la trecerea in decada a treia a existentei, motiv pentru care se cuvine o temperare a stilului sau impregnat de cinefilie si beletristica, la care se adauga traduceri meritorii din romane englezesti, pana la varsta "critica" de 35 de ani.
E nevoie de o carte serioasa de critica de film, nu articole cu pagini insumate peste o suta de pagini de dragul de a purta numele de autor si critic de film. NEXT-ul este un demers demn de toata aprecierea. Gorzo "stie" si poate sa "vada" filme, nu numai sa le priveasca, insa eu personal astept sa fiu martorul unei lansari de carte cu verbe, subiecte si adjective de critic serios, matur, cu o directie mai clara in argumentatie.
"Credem că elementul esenţial al scenografiei filmelor lui Tarkovski este casa . Fără trimiteri etnografice precise, lipsită de detalii muzeografice (este de preferinţă din lemn nevopsit, cu acoperişul în două ape, dar nu aparţine neapărat tradiţiei arhitecturale ruse), casa delimitează un spaţiu al interiorităţii fericite, materne, un teritoriu al siguranţei. Aflată nici la sat, nici la oraş, “casa tarkovskiană" este o casă izolată, trăind în mijlocul naturii, eventual între o pădure, o câmpie şi o apă: este casa din vis.
Vom apela la un model al morfologiei culturii, şi anume la acela al “întemeietorului ei nediscutat”, după aprecierea lui Blaga: Leo Frobenius. Etnologul împarte culturile în funcţie de spaţiul vital în care se dezvoltă şi care generează un spaţiu sufletesc, dominat de o imagine-simbol. Acestea sunt două: cea a spaţiului-grotă-a-lumii (spaţiul boltă), specific culturilor răsăritene, şi spaţiul vastităţii lumii, nelimitat, specific spiritului faustic occidental . Această dihotomie considerăm că este operantă pentru modelele spaţiale tarkovskiene.
Spaţiu închis de subiectivitatea amintirii, spaţiu-grotă, casa filmelor lui Tarkovski este centrul în jurul căruia gravitează întreg universul sufletesc al personajelor, este polul central al amintirilor esenţiale; aflată într-o veşnică opoziţie faţă de prezent, ea este casa sufletului". (pp. 88-89)
Din Tarkovski. Filmul ca rugaciune. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski (2002)
