She was born in November 1963 The day Aldous Huxley died And her mama believed That every man could be free So her mama got high, high, high And her daddy marched on Birmingham Singing mighty protest songs And he pictured all the places That he knew that she belonged But he failed and taught her young The only thing she's need to carry on He taught her how to
Run baby run baby run baby run Baby run
Past the arms of the familiar And their talk of better days To the comfort of the strangers Slipping out before they say so long Baby loves to run
She counts out all her money In the taxi on the way to meet her plane Stares hopeful out the window At the workers fighting Through the pouring rain She's searching through the stations For an unfamiliar song And she's pictures all the places Where she knows she still belongs And she smiles the secret smile Because she knows exactly how To carry on
So run baby run baby run baby run Baby run
From the old familiar faces and Their old familiar ways To the comfort of the strangers Slipping out before they say So long Baby loves to run
Identificat in mod eronat cu U.S., El Dorado (Pamantul aurit) are o istorie lunga imbracata in aura mitologica din adevarata cultura sud-americana, in speta Peru, si este aidoma Sfantului Graal din spatiul european un vis al omenirii, o cautare continua in sine, nu in aparentul obiect stralucitor al pierzaniei sufletului.
Filmul omonim al regizorului belgian Bouli Lanners porneste de la metafora propriu-zisa si ne propune o calatorie in spatiul pe care il recreeaza dupa starea sufleteasca a celor doua personaje principale, Yvan si Didier, un road-movie dezolant cu accente comico-absurde spre burlesc, o "cautare" de definire a limbajului cinematografic propriu, in linii mari un "bittersweet comedy" cu gesturi mici si idei mari.
Yvan si Didier sunt diferiti fizic in mod evident, insa uniti de singuratate si de lipsa unui drum in viata. Intalnirea initiala dintre ei este "dureroasa" la nivel fizic, mai ales pentru plapandul Didier. Ce ii va uni va fi chiar istoria fiecaruia si situatiile noi cu care se vor confrunta.
Din punctul de vedere al firului narativ, Bouli Lanners - regizorul si actorul - este mai putin prezent, linistea si izolarea fiindu-i familiare. Daca personajele au o tristete proprie mai putin productiva, provenita din povestile care se lasa descoperite prin vizionarea filmului, totusi sunt de apreciat umorul si petele de culoare, aproape picturale in stilul lui Tarkovski (scena cand ce doi se duc in padure si se scalda in rau) si prezenta acelor personaje venite parca de nicaieri. Se simte aici nostalgia, melancolia si, in final, vinovatia pentru care regizorul opteaza, indiferent daca umorul isi are locul sa nu in actiunea filmului.
Filmul nu este "cuceritor" cum ar dori majoritatea, dar intentiile de manifest vizavi de anumite aspecte care destabilizeaza individual si familial pe cei doi calatori, nu ar trebui trecute cu vederea. Macar pentru Alain Delon si pentru western-urile de alta data!
La inceputul anilor '90 filmul lui Steven Soderbergh, Sex, Lies and Videotape, scotea filmul independent dintr-un relativ anonimat, dovedindu-se astfel ca filmele low-budget pot avea succes si pot patrunde la publicul larg in mainstream-ul difuzorilor si in atentia criticii.
Nunţi, muzici şi casete video este o traducere mioritica si referinta cinematografica adusa de regizorul Tudor Giurgiu filmului lui Soderbergh, o "adaptare" la specificul national si la "chemarile" de regizori de ocazie prezentate in document.
"Mi-a venit de mult ideea unui behind the scenes mai neconventional al nuntii. La baza acesteia a stat experienta mea de participant la nunti, atat in calitate de invitat sau nas, cat si ca mire la propria mea cununie civila, de unde m-am ales cu un DVD de neuitat."
"Decisiv a fost insa un articol al Stelei Giurgeanu din Dilema Veche, in care mi-am regasit partial opiniile cu privire la ritualurile de nunta si care mi-a întărit convingerea ca ar fi interesant de facut si urmarit un film despre oamenii care, de multe ori, preiau pe umerii lor "regia" intregii nunti, la care mirii ajung simple mascote."
Inainte de aparitia youtoube, de cocalari si pitipoance, de fata de la pagina 5 si de manele, de versuri aflate in vecinatatea RASUB ("Am talentu’ unikat, sunt bomboana de baiat") etc. au fost ei, acesti ilustri fotografi si cameramani de nunti, colo sus pe scena un cantaret de pe vasele de croaziera, iar acum apar si fratii Cucui, coborati parca din videoclipul celor de la Right Said Fred ("I'm too sexy for my cat too sexy for my cat/Poor pussy poor pussy cat"). La loc de cinste, un spirit "renascentist" al nuntilor, atotstiutor si cu vorbe atent...stalcite, se afla nea Achim cu zambet "fin". Nu putea lipsi nici ciobanul din poveste, pozand ca un haiduc tinand in mana aparatul de fotografiat. Dupa o prospectiune de 1 an si jumatate prin zonele Romaniei, Tudor Giurgiu realizeaza aceasta "investigatie" documentara in industria pseudo-regizorilor de nunti, a fotografilor si cantaretilor neostoiti de pasiune...launtrica.
Se afirma odata ca "Romania o tara frumoasa, insa pacat ca e locuita!". Nimic mai neadevarat! Iata ca se infirma pesimismul unora prin acest film. Daca e buna sau slaba realizarea lui Giurgiu, ex-manager la TVR, ramane la aprecierea fiecaruia, totusi nu ii poate fi negata intentia de a crea buna dispozitie si de a prezenta un fenomen devenit afacere.
Al doilea Val de regizori romani paseste incet si sigur, imi place sa cred, in filmul de mare audienta. Radu Jude este "junele" care face acest prim pas in reusitul lungmetraj Cea mai fericita fata din lume, anuntat de timidele si putin cunoscutele sale scurt-metraje, in special Alexandra. Tema pare sa fie aceeasi: comunicarea si raporturile conflictuale din cadrul familiei. Daca in Alexandra, de pilda, e vorba de un barbat care descopera ca Alexandra, fiica lui dintr-o casatorie anterioara, nu ii mai spune "tata", in Cea mai fericita... Radu Jude extinde tema de la bloc in marele oras al Bucurestilor unde traficul, caldura "capitala" si spatiul devin elemente apasatoare si sufocante ale spiritelor libere si creatoare, pe de o parte personajul Delia Fratila, pe de alta parte colectivitatea celor care pun in scena faimoasa reclama in care castigatoarea ... pierde nu numai masina si libertatile pe care le gandise, insa devine si obiect de umilinta pentru managerul campaniei de sucuri racoritoare in timpuri...toride.
Filmul reuseste sa amuze, sa starneasca rasete din situatiile veridic prezentate, insa aceasta este prima treapta si cea mai vizibila pe care Radu Jude ne-o livreaza. In mod evident intentia lui este de a ne face sa radem pana la un punct cand, opriti din hohote si de ilaritatea situatiilor si a limbajului pestrit, totul devine dramatic si serios.
Cum suna subiectul filmului? O adolescenta aflata la sfarsit de clasa a XII-a castiga, in urma unui concurs sub deviza "trimite cat mai multe capace", o masina "first hand" cu fundita rosie gata pusa. Pentru a-si "ridica" premiul, fata este insotita de parinti pentru a filma o reclama in care sa duca mai departe "idealurile curate" ale marcii respective. Norocul fetei de a trimite doar trei capace (dupa numarul membrilor familiei) in cursa castigatoare pentru masina mult dorita va fi intors cu aceeasi masura sau chiar mai mult. Drumul de la Geoagiu Bai spre Bucuresti anunta tensiunea si "afacerile" la care parintii s-au gandit pentru a o face pe Delia Fratila "cea mai fericita fata din lume". Intr-un fel ea pierde ceva mai putin valoros pentru a castiga ulterior ceva mult mai important, anume libertatea interioara, dupa ce "lupta" cu ai sai se va fi terminat, lasand-o pe Delia noastra in ceas de seara o anonima care se apropie "obosita" de masina parintilor. Desi viitorul ei se afla la o statie de masina, deloc intamplatoare optiunea pentru A.S.E. Finante - Banci, totusi soarta Deliei pare pecetluita in mica afacere de familie din spatiul rural.
Conditia fetei care este "la mana" parintilor cu un caracter indoielnic are un corespondent in imaginea echipei de filmare, aflata permanent la voia afaceristului, a boss-ului campaniei publicitare, el insusi un ins dintr-aceia care au burta proeminenta si secretara drept insotitoare la restaurant pentru "o ciorba de burta", la final de filmare (it's a wrap, nu?). De retinut aici decizia boss-ului de a schimba cadrul initial de filmare cu Piata Universitatii cu turisticul si comercialul Hotel Intercontinental!!
A inceput Festivalul International de Film B-Est IFF aflat la cea de-a 5-a editie! Gandit ca un festival ce se inscrie in circuitul festivalurilor europene de film, B-Est vine in Bucuresti cu o "oferta" variata si, as zice, apreciabila de productii independente sau cu un buget redus din diferite colturi ale lumii (Franta, Spania, Japonia, Belgia, Turcia, Germania, Israel). Daca aveti in minte notiuni precum "blockbuster", Titanic sau recentul 'Slumdog...", dezamagirea va fi pe masura. La vremuri "gri" si gusturi indoielnice, un festival de calitate!
Festivalul are o calitate certa in selectia productiilor, in special a celor de lungmetraj, si aduce publicului citadin teme diverse de "minte, inima si... social. In acest an festivalul a inceput ceva mai devreme comparativ cu uzantele din editiile anterioare si propune timp de o saptamana (si o zi!) la Cinema Studio un program dinamic si valoros de filme de lungmetraj, scurt-metraje si documentare prezente anul trecut la Cannes sau recent premiate cu Oscar, in cazul filmului "Vicky Cristina Barcelona" de Woody Allen din gala de deschidere.
Cum niciun an nu este la fel, nici B-EST nu este mai prejos, cu exceptia desigur a "brand"-ului care revine "tulburator" in stil "Tacones Lejanos" (titlul unui film de Pedro Almodovar). Invitatul special este Jerzy Skolinowski, cineast, poet, boxeur (!!!) si pictor, de care personal nu am auzit pana in prezent, considerat si apreciat in programul festivalului ca fiind "unul dintre principalii artisti ai cinematografului contemporan". In plus, Jerzy Skolinowski este oaspete si gazda. Oaspete din postura de regizor al filmului "Four Nights with Anna" si gazda a expozitiei de pictura desfasurata in paralel cu festivalul. Ramane de vazut si ulterior de apreciat.
Ca o noutate de ultima ora, in programul B-EST IFF va fi inaugurata o sub-sectiune de scurtmetraj, destinata exclusiv filmelor studentesti. Informatii cuprinzatoare despre programul festivalului si alte evenimente conexe, de amintit aici master-class-ul sustinut de Nik Powell intitulat "The 30 Lessons of a Producer", puteti afla de pe site-ul oficial B-Est. Pentru presa, cineasti si studenti (prin prezentarea carnetului de student) intrarea este libera.
Preferi seriozitatea si masculinitatea modei interbelice, feminitatea anilor ´50, coloritul modei hippie sau stralucirea disco? (articol preluat de pe cosmopolitan)
Anii '20 Fashion icon: Greta Garbo
Pe la jumatatea anilor '20, toate fetele care mergeau la cinematograf adoptasera look-ul misterios si seducator al superbei actrite Greta Garbo. Make-up-ul "dramatic" (creat printr-un joc ingenios de lumini si umbre) era completat de piese vestimentare extrem de feminine ca celebra rochie perfecta pentru ritmurile antrenante de Charleston.
Moda acestor ani a revenit si te provoaca sa o incerci!
Anii '30 Fashion icon: Marlene Dietrich
Ea a fost una dintre primele femei de la Hollywood care a adoptat costumul de gala barbatesc ca piesa de rezistenta pentru look-ul sau sexy-masculin.Practic, Marlene a introdus pantalonii in moda femeilor, lansand celebrul look androgin! Cu toate acestea, nimeni nu i-a putut reprosa vreodata lipsa feminitatii!
Ca sa impresionezi "audienta", alege un sacou elegant de catifea, asortat la o pereche de pantaloni clasici, cu dunga si "orneaza" cu o basca de culoare deschisa.
Anii '40 Fashion icon: Vivien Leigh
In anii '40, sa fii un fashion icon si actrita la Hollywood era ceva normal, dar nici Ava Gardner si nici Ingrid Bergman nu au putut rivaliza cu naturaletea si prospetimea semnate Vivien Leigh, sau mai bine spus... Scarlett O'Hara.Dupa lansarea filmului "Pe aripile vantului", toate fetele isi strangeau parul in acelasi fel ca Scarlett, pentru ca, mai apoi, aceeasi Vivien sa le introduca palaria ca must have si geanta patratoasa ca best friend.
Anii '50 Fashion icon: Marilyn Monroe
Sex-simbol-ul absolut al tuturor timpurilor ar fi fost campioana la sfaturi privind felul in care ar trebui sa te imbraci pentru ca barbatii sa roiasca in jurul tau. O rochie decoltata din matase, cat mai vaporoasa este punctul de pornire. Daca adaugi o lenjerie hiper-sexy pentru un plus de atitudine si o pereche de ochelari de soare cu aer masculin, "arma" seductiei este gata pentru tir. Noi iti garantam ca nu vei rata tinta!
Anii '60 Fashion icon: Audrey Hepburn
Numai Prima Doamna a Americii, Jacqueline Kennedy a putut rivaliza in materie de imagine hiperfeminina cu fermecatoarea Audrey Hepburn. Din anii interbelici nu se mai promovase cu asemenea pasiune eleganta opulenta! Rochii de matase, pantofi sic, brose mari si paltoane stil lalea - toate acestea se poarta din nou si-ti pun in valoare feminitatea, asa cum nicio alta tinuta nu o sa reuseasca!
Anii '70 Fashion icon: Janis Joplin
Perioada hippie nu a adus numai Revolutia Sexuala, ci si Revolutia Stilului. Moda s-a reintors la originile sale, la triburi, la tatuaje, la bijuteriile-amulete si la imprimeuri florale cat mai colorate. Dar doar datorita generatiei de artisti Woodstock, stilul hippie a subjugat o lume intreaga! Inspira-te din tinutele lui Janis Joplin, una dintre cele mai apreciate cantarete ale vremii si vei deveni o stylish icon, la fel ca ea!
Nu poti da gres alegand sa combini o pereche de jeansi evazati cu o camasa inflorata!
Anii '80 Fashion icon: Madonna
Odata cu debutul Reginei Pop, moda tinerilor ajunge din mijlocul strazii pe covorul rosu al celor mai importante evenimente mondene. Toata lumea adopta look-ul trasnit al Madonnei, unul care iti permite sa combini la nesfarsit tot felul de piese vestimentare si accesorii! Rezultatul trebuie sa fie cat mai ciudat si, mai ales, spectaculos! Dar, ai grija, acest trend se afla la granita dintre excentric si kitsch, asa ca e bine sa nu exagerezi!
Anii '90 Fashion icon: Kate Moss
Anii '90 vin sa contrazica totul in moda, impunand fara drept la replica un corp androgin, pe care rotunjimile à la Marilyn l-au parasit cu desavirsire, dar care este invesmantat in cele mai feminine tinute.
Genti-plic, pantofi cu toc foarte inalt, manusi colorate si rochii scurte, imprimeu animal print, toate completate de o atitudine de femeie fatala - aceasta este reteta Kate Moss! Sa-ti spunem ca mergi la sigur cu look-ul Moss la orice petrecere? Stiai deja, desigur!
Eric Rohmer a fost mai intai critic si apoi regizor. Alaturi de Godard si Truffaut, el va pune bazele teoretice si estetice ale Noului Val francez in jurul publicatiei programatice "Cahiers du cinéma" si a abordarilor critice ale lui Andre Bazin. Dupa ce publicase in colaborare cu Claude Chabrol un volum despre Hitchcock, Eric Rohmer realizeaza Cele sase povesti morale, un vast proiect teoretic si cinematografic avand ca tema principala:
"le narrateur est a la recherche d'une femme, il en rencontre une autre qui accapare son attention jusqu'au moment ou il retrouve la premiere."
Rohmer se distanteaza oarecum de premisele Noului Val si realizeaza in "Cele sase povesti morale" o videografie in 6 episoade in "vecinatatea" stilului bressonian, riscand astfel sa devina prea banal si traditionalist prin modul de filmare. E un risc, insa rezultatul merita si aduce un plus de valoare limbajului cinematografic, paradoxal prin aparentul anti-cine care il caracterizeaza pe Rohmer: voice off-ul si pozitionarea constiintei in centrul povestii.
Filmele lui Rohmer sunt reconstitutiri ale personajelor, prin cuvinte si actiuni, iar tempo-ul nu este dinamicizat, dimpotriva spatiul si atmosfera generala contribuind la constructia si asa destul de "fragila" a firului narativ. Rohmer este, deci, regizorul conersatiilor sclipitoare (Noaptea mea cu Maud, de pilda) si aduce filmului o puternica trasatura "literara".
La Collectionneuse este cel mai bun exemplu in acest sens. Subiectul poate fi redus destul de simplu: tanarul Adrien pleaca din "citadela" ca sa isi petreaca zilele de concediu pentru a nu face nimic in mirificul decor provensal. Atitudinea puternic reflexiva si de ignoranta a lui Adrien si a prietenului acestuia, un oarecare Daniel, este puternic zdruncinata de prezenta lui Haydee, libertina "colectionara" de barbati, expresia fidela a non-conventionalului si a dispretului regizorilor din Noul Val fata de predecesori. Pe masura ce timpul trece, Adrien ajunge sa fie din ce in ce mai atras de fermecatoarea Haydee, pierzand pariul cu sine si cu "predispozitia" pe care si-o impusese de a fi, macar de aceasta data, in rolul celui "vanat".
Miza devine din ce in ce mai importanta, totul nefiind altceva decat un joc al moralitatilor si a celui care triseaza sau nu. Adrien afirma la un moment dat: "In ciuda vietii meele de ermit, nu m-am rupt de lume". Haydee nu este "colectionara" de barbati, ea este "chercheur" si "explorateur". Cine va avea dreptate in final ?!
La Collectionneuse este referinta pentru La Maman et la putain al lui Jean Eustache din perioada tarzie a Noului Val si aminteste prin personajul hedonic Haydee de tanara si - evident- , mai putin expresiva Ileana Popovici din Reconstituirea, filmul lui Lucian Pintilie din 1968.
O buna prietena a avut inspiratia si intentia...reusita, in cele din urma de a-mi impartasi un "experiment" pe care, la randul meu, vi-l propun ca stare si terapie. Descoperiti si bucurati-va de cele 6 minute! Inca o data omul sfinteste...locul sau metroul?!
Va e "foame" de... scurtmetraje? Solutia eliberatoare e la Future Shorts, vineri, 20 martie de la orele 20.00 la Teatrul National din Bucuresti, Galeriile ArtExpo. Filme scurte, vechi si noi din arhiva UNATC asteapta sa fie "devorate" la inceput de week-end de cinefili dornici sa schimbe "leii" din buzunar cu 3 ore memorabile. The Night is young and.. long, chiar si cand e vorba de Future Shorts!
Dupa proiectii concomitente in 4 sali, un jam session al celor 6 artisti de la Khidja Clouds Society asteapta mintile "pline" de scurtmetraje sa se relaxeze...altfel pe ritmurile "fusion" electro si hip-hop.
Program:
20.00 – Scurt metraje romanesti “de colectie” 21.00 – Scurt metraje internationale Future Shorts 22.30 – Scurt metraje romanesti inscrise in competitia Future Shorts 23.00 – Concert Khidja Clouds Society Jam Session 24:00 - Afterparty cu TRG & MC BEAN
Pentru mai multe informatii despre competitie accesati pagina oficiala a evenimentului http://www.futureshorts.com/index.php?site=34. In final, cateva video-clipe de anul trecut de curiozitate..doar!
Cunoscut indeosebi pentru ecranizarea unica a romanului "Morometii" (1988) dupa Marin Preda si co-regizor, alaturi de Sorin Iliesu si Vivi Dragan Vasile, al documentarului "Piata Universitatii - Romania" (1991), comparabil poate pentru claritatea si stilul abordarii cu "De Craciun ne-am luat ratia de libertate" (1990) (regia Catalina Fernoaga si Cornel Mihalache), regizorul Stere Regulea revine pe marile ecrane cu filmul "Weekend cu mama" (2009) a carui premiera va avea loc vineri 20 martie, la cinematograful CinemaPRO.
Pe afis apar Adela Popescu si Medeea Marinescu in rolurile principale, cu Gheorghe Dinica, Razvan Vasilescu si Florin Zamfirescu intregind distributia. Daca filmul e de zile mari sau doar de o premiera, ramane de vazut la in acest "weekend". Subiectul propus de Stere Gulea ne este familiar inca de la "Morometii" unde dezintegrarea familiei din spatiul rural, prin extensie a intregii societati in fata schimbarilor istorice, ocupa un loc central, o "tensiune" cu efecte imediate in realitatea revolutionara din '89. In "Week-end cu mama" avem de aceasta data o "criza" a familiei, a relatiei mama-fiica-fiica, povestea adolescentei Cris, dependenta de heorina, care si-a lasat copilul in grija unui orfelinat si pentru care viitorul este reprezentat de lumea consumatorilor si distribuitorilor de narcotice.
Conform informatiillor de pe site-ul Media Pro filmarile pentru „Weekend cu mama” (productia cu un buget de 1.028.000 de euro) au durat sase saptamani si au fost realizate in diverse localuri, cum ar fi Spitalul Colentina, clubul Twice, Moara Vlasiei sau Studiourile MediaPro. Daca acest film resuseste sa "castige" publicul de partea sa nu numai prin imagine, ci si prin verosimilitatea temei - droguri, orfelinat, comunicarea dintre mama si fiica-, atunci sansele de a nu fi doar un numar in lista productiilor pe anul 2009 sunt semnificativ importante pentru tendinta actuala in cinematografia autohtona.
La sfarsitul anului 2008 a avut loc la Institutul Cultural Roman (ICR) proiectia a doua documentare de scurtmetraj realizate de Alexandru Stanescu (n. 1982, Bucuresti), absolvent al Facultatii de Film, sectia Multimedia, din cadrul U.N.A.T.C. Este vorba de "Bucurestiul traieste" (2008) si "Generatia desenelor animate" (2007). Am sa pierd pe drum primul documentar si am sa acord atentie "Generatiei...". Cum blog-ul era doar o idee la care ma gandeam, gasesc ca e nevoie sa va impartasesc acum ce s-a intamplat in noiembrie 2008.
Daca intr-un "post" anterior evidentiam si incercam o delimitare in termeni, "desene animate" vs. "animatie", de aceasta data ma voi revansa si voi acorda "desenelor animate" meritul cuvenit printr-o calatorie in timp. Filmul documentar "Generatia desenelor animate" este descris de autor astfel:
"Am vrut sa fac un documentar despre o perioada a copilariei mele pe care nu mi-o amintesc doar eu cu bucurie, ci si multi altii ca mine. Este vorba despre desenele animate care erau difuzate in perioada 1988 – 1998 la TVR. Din multimea de nostalgici care vorbesc pe aceasta tema cu diverse ocazii, s-au gasit cativa care au vorbit in fata camerei de filmat. Rezultatul este o colectie de marturii ale supravietuitorilor acelor vremuri cam zbuciumate, inclusiv dezvaluiri ale unor personaje din spatele micului ecran".
Realizat in aproximativ doua luni si conceput ca un restitutio pentru o perioada din istoria ante '89, documentarul lui Alexandru Stanescu surprinde destul de bine, prin declaratii si fragmente din arhiva, atmosfera in care o parte din noi am copilarit. Dupa cum veti observa consultantul principal al documentarului este "eterna" Viorica Bucur si alti "eterni" cunoscuti mai ales prin vocea lor. Nu putea sa lipseasca din acest documentar de la ICR... vocea inceputului de deceniu 9 in media TV si care in timp a capatat "proportii" vizibil fizice, evident IMR: Irina Margareta Nistor.
Noul Val Francez isi face loc pe blog cu "Anul trecut la Marienbad" (1961) si vestile nu sunt foarte bune, din pacate! Pentru spectatorul de azi acest film "trece" greu testul inteligibilului si al minimei rezistente. In acest spectator ma regasesc si eu...
Imprumutand in mod excesiv "marcile" romanului subiectiv de inceput de secol XX, in special stilul proustian al memoriei afective involuntare (prezenta unui obiect prin vaz, miros, gust sau simpla atingere provoaca in mintea subiectului rememorarea unui eveniment trecut), "Anul trecut..." este exemplul cel mai bun de... non-film pentru ca efectiv substituie forta cuvantului (roman, nuvela, eseu) prin sugestia imaginii, a cinematografului ca arta. Intr-un fel e parcurgerea in sens invers (fatal!) a filmului catre carte, o "romanizare" versus ecranizare. Poate lucrul cel mai deranjant este impunerea stilului memoriei afective....voluntare?!!
Ceea ce este mai deconcertant in acest "malpraxis" cinematografic este lipsa regizorului (Alain Resnais) si, deci, realizarea unui film prin existenta "bruta" numai a scenariului - poetic, psihanalitic, livresc si orice altceva de acest fel -, cu nicio intentie de a fi inteles, un experiment soteriologic gratuit pentru scenaristul Alain Robbe-Grillet. Si cum prima "iubire" nu se uita niciodata, acelasi A.R-Grillet va realiza cu doi ani inainte de moarte "C'est Gradiva qui vous appelle" (2006), o "replica" in timp a "Anului trecut...", prin maniera de realizare, dupa un studiu realizat de Freud in 1907. Surprinzatoare este optiunea lui Alain Resnais de a-si pune "credits" pe acest film al carui "metteur-en-scene" e de fapt scenaristul, dupa ce realizase superbul si inegalabilul "Hiroshima, mon amour".
Filmul incepe intr-un castel somptuos, in stil baroc, cu detalii filmate si vorbite (marca inregistrata!) pe fundalul dezolant-hipnotizant al orgii din luxoasa incapere. Tema: un "coup de foudre" al personajului principal (X) pentru Ea (A) maritata cu M, intamplare din urma cu un an rememorata in prezent. X sufera de neimplinire si atunci viseaza reintalnirea in cele mai mici detalii, iar finalul este complet neasteptat prin usurinta cu care noi, ca spectatori, se presupune ca ii intelegem si acceptam visul. Niciun nume, doar initiale! Va suna cunoscut?
Estetizarea excesiva prin alternarea planurilor prezent-trecut, ritmul vorbirii ca-n vis si inertia spatiului si a celor care il populeaza fantasmatic ne fac sa ne mutam parti din corp intr-o parte si alta in mod incomod si sufocant. Sa iti propui un nou limbaj, de exemplu "rasturnarea" unitatilor clasice de actiune - timp, loc si spatiu- este un lucru bun in teorie, insa cu desavarsire un act ratat pentru "Anul trecut..".
Am facut o mica pauza aceste zile in a "asterne" impresiile mele pe blog despre ce ma intereseaza si ce filme am mai vazut. "Vina" apartine unei bune prietene de suferinta, a se citi "cinefilie", care a avut marinimia de a-mi imprumuta o "caramida" de aproape 600 de pagini, valoroasa si extrem de interesanta despre care voi scrie saptamana viitoare: Jurnalul lui Alexandru Tatos. Intre o pauza de lectura si reluarea intamplarilor din viata regizorului roman A. Tatos (am pus semn de carte, no worries), mi-a trecut prin minte sa va spun povestea adevarata a unuia dintre cei mai prolifici realizatori de animatie din lume, de origine canadiana, pe numele sau: Norman Mclaren. Iata cum incepe povestea mea.. adevarata!
E momentul sa acord spatiul ideilor si impresiilor personale acelei parti din cinematografia mondiala care incepe o data cu viata noastra, in copilarie, si continua sa fascineze pe oricare dintre noi la orice varsta: animatia. Nu e vorba aici de ceea ce intelegem in sens comun prin "desene animate" sau altceva asemanator. Sigur ca e vorba si de asta, dar nu la acest lucru m-am gandit cand am ales termenul "animatie" in loc de "desene animate". Terminologic si ca nuanta prin "animatie" inteleg exact acea combinatie perfecta intre idee si tehnica, intre metafora si arta, o varietate de stari exprimate simplu, nu lipsita totusi de complexitate si rigoare.
Personalitatea lui N. Mclaren este evidenta in dorinta sa continua si sustinuta de a inova "animatic" si de a aduce in fata noastra munca depusa de realizatorii de animatie in general si bucuria de a-si etala arta si spiritul creativ, in particular. Nu trebuie uitata, de pilda, importanta animatiei in videoclipurile generatiei Pop New Wave de la inceputurile MTV-ului in 1981 (A-ha, Grace Jones, New Order, Kraftwerk, Peter Gabriel, Herbie Hancock, INXS). N. Mclaren ne gazduieste si devine ghid in lumea fascinanta a ideilor si tehnicilor personale, in "culisele" animatiei pline de linii, cromatism, muzica, dovedind, fara a exagera, un real "travaliu creator" in termenii propusi de Gilles Deleuze.
Norman McLaren s-a nascut in Scotia in 1914 si a fost influentat initial in procesul de creatie de regizorii rusi Eisenstein si Poudovkine, si de cunoscutul regizor de animatie german Oskar Fischinger. Nu am sa intru prea mult in detalii privind multiplele tehnici pe care Mclaren le foloseste cu sau fara camera de filmat, cu ajutorul materialelor (creion, hartie, cerneluri etc.) sau facand uzanta de "surse naturale" precum lumina polarizata, dintr-o continua documentare pe care mi-am propus-o si din rezerva clara ca aceste lucruri pot fi explicate cel mai bine chiar de profesionistii domeniului.
Avand totusi in min(t)e experienta de a vedea aproximativ 2/3 din creatia lui N. Mclaren (din cele 70 de scurt-metraje), la care se adauga un amplu documentar (Creative Process - 1990), voi incerca un scurt comentariu al acelor "animatii" care m-au impresionat si pe care vi le recomand la finalul articolului. Nu pot sa nu incep cu una dintre cele mai cunoscute serii de filme de animatie cu scop didactic de introducere in aceasta fascinanta lume - "Animated Motion" (I-V) -, realizate impreuna cu Grant Munro, unul dintre colaboratorii sai omniprezenti, si in care se analizeaza aproape cadru cu cadru concepte precum miscarea, spatiul si timpul de realizare al produsului final. Vazand aceasta serie mi se confima ideea ca N. Mclaren a incercat si a reusit sa faca in animatie un lucru similar cu initiativele lui Leonard Bernstein in domeniul muzical prin acele emisiuni de popularizare din anii '50, sugestiv denumite "Young People's Concerts".
Unul dintre filmele pe care personal il consider cel mai bun exemplu de virtuozitate a la Mclaren, in care multiplele forme de arta se intalnesc si se intrepatrund armonios (balet, muzica de nai a lui Constantin Dobre si elementele de film prin tehnica animatiei) este "Pas de deux" (1968). Este poate unul din superbele declaratii pe care N. Mclaren o face artei trupului, baletului clasic in general, prin tehnica pe care o abordeaza si in Ballet Adagio (1972). Insa ce impresioneaza in "Pas de deux" este sugestia miscarii si a efectelor vizuale puternice, a senzatiilor si energiilor pe care le genereaza, toate redate aidoma succesiunilor din fotogramele peliculei. Metafora isi gaseste loc aici si lasa sensuri diferite de descoperit pentru oricine vede aceasta capodopera.
Voi incheia prin referire la A Chairy Tale (1957) si Opening Speech (1960). Povestea scaunului "naravas" este un studiu asupra "animatului" si "inanimatului", opozabilitatea dintre "material" si "creator" cand se pune problema comunicarii (nu degeaba se spune ca ".. si pietrele vorbesc"), nelasand la o parte importanta si "respectul" pe care creatorul trebuie sa il acorde utilajelor de care se foloseste in conturarea ideii finale. In "Opening Speech" avem oarecum aceeasi tema, spusa altfel, intr-o cheie comico-ludica. Imposibilitatea de a exprima verbal acel sec "Multumesc" in mai multe limbi de circulatie.. internationala si "brutalizarea" unui alt element "naravas", in acest caz un microfon, are ca final pacificator si eliberator pentru creator un socant plonjeu in "intimitatea" animatiei de unde totul devine mult mai usor si mai sugestiv. Va doresc o calatorie placuta si cateva impresii de impartasit, daca imi este permis!
Incepand cu 10 martie 2009 (azi!), UNAgaleria (Str. General Budisteanu nr. 10) aduce pentru doua saptamani in Romania expozitia Traces: Arta contemporana romaneasca, o expozitie itineranta prezentata cu sprijinul Institutului Cultural Roman din New York si inceputa in spatiul nord-american cu galeria CIAC (Pont Aven), Robert Else (Sacramento State University, California) si Selby din cadrul Ringling College of Art and Design din Sarasota, Florida.
"Traces" nu este doar o expozitie, ci si un discurs al noii generatii de artisti romani vizavi de sensul artei in context contemporan, o pletora a exprimarii artistice de reconsiderare a artei romanesti printr-o viziune ludico-experimentala. Aceasta redescoperire a "vestigiilor" prin abordarea temelor contemporane - politica, istorie, urbanism, traditie are la baza tehnici diverse de exprimare: pictura, sculptura, artele textile, instalatia, performance si sound performance, arta video, fotografia.
Va invit la vernisaj sa ii descoperim pe Ana Banica, Gabriela Boiangiu, Rozalinda Borcila, Emanuel Borcescu, Cozo, Suzana Dan, Gorzo, Mirela Ivanciu, Stela Lie, Ioana Marinescu, Aurelia Mihai, Gili Mocanu, Vlad Nanca, Lila Passima si Delia Popa. Chiar daca veti fi sau nu de acord cu anumite puncte de vedere ale artistilor romani, cu siguranta veti fi martorii unui dialog constructiv si revelator la UNAgaleria!
Informatiile au fost facilitate datorita blog-ului oficial al galeriei-gazda: http://unagaleria.blogspot.com/
Unde-i multa politica, un strop de cultura e binevenita. Vreti sa aflati cine sunt artistii din spatele unor proiecte de film si animatie precum "Alien", "Final Fantasy","Lord of the Rings","Hellboy", "Ratatouille", "Pirates of the Carribean" si "King Kong"?
Incepand de joi 5 martie si pana pe 18 aprilie, la Palatul Parlamentului (Str. Izvor) intr-o aripa indepartata, Muzeul National de Arta Contemporana (MNAC) va fi "locuit" de creatiile a 12 designeri si creatori de imagini digitale din Elvetia, initiativa apartinand Fundatiei pentru cultura Pro Helvetia.
Expozitia pune accentul pe munca designerilor, in studioul de efecte speciale de pe platoul de filmare sau in calitate de creatori independenti. Proiectele lui R. Giger, John Howe, Christian L. Scheurer, Deak Ferrand, Natasha Devaud, Nicolas Imhof, Brigitte Wuest, Silvio Aebischer, Simon Christen, Nadja Bonacina, Simon Otto si Alex Ongaro isi propun o perspectiva istorica a tehnicilor de creatie, a esteticii filmului in genere. Expozitia este deschisa de miercuri pana duminica, intre orele 10.00 - 18.00. Pretul biletului este de 5 RON. Studentii, artistii si pensionarii au acces gratuit.
Ce bine ca esti E o intamplare a fiintei mele si atunci fericirea dinlauntrul meu e mai puternica decat mine, decat oasele mele, pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare mereu dureroasa, minunata mereu.
Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece in delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi tampla de stele, pana cand lumea mea prelunga si in nesfarsire se face coloana sau altceva mult mai inalt si mult mai curand.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt! Doua cantece diferite, lovindu-se amestecandu-se, doua culori ce nu s-au vazut niciodata, una foarte de jos, intoarsa spre pamant, una foarte de sus, aproape rupta in infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.
De aceasta data m-am oprit asupra unuia dintre cele mai importante capitole din istoria filmului, scena "Scarilor" din Odessa in filmul lui Sergei M. Eisenstein: "Crucisatorul Potemkin". Limbajul cinematografic al lui Eisenstein prezent aici este revolutionar prin efectele create de montaj si unghiurile camerei de filmat, alese cu scopul de a reda dinamic si intelectualizant dramatismul din timpul masacrului din 1907, cand cererile multimii proletare, ca urmare a conditiilor precare de munca din fabrici, au fost inabusite in sange (Bloody Sunday) de trupele cazace ale ultimului Romanov, tarul Nikolai II.
Optiunea politica pro-bolsevica a lui Eisenstein si adeziunea initiala la ideile Partidului Comunist condus de Stalin sunt cunoscute si extrem de clar redate in filme de propaganda precum: Dnevnik Glumova (1923), Crucisatorul Potemkin (1925), Stacika (1927) sauVechi si nou (1929). In "Crucisatorul Potemkin" asemanarile cu realitatea sunt izbitoare si verosimile pornind de la marinarul Vakulinchuk (Stalin?!), port-drapelul si eroul cauzei revolutionare muncitoresti, si continuand cu scena "Scarilor"in care isi face aparitia insusi Eisenstein in calitate de cetatean si participant la masacrul din Odessa. Referintele cinematografice in nota comica la aceasta scena sunt numeroase in Bonnie si Clyde, The Godfather, Steps - scurt-metrajul de 25 de minute al lui Zbigniew Rybczynski si in recentul Good Bye, Lenin!
In ciuda caracterului apologetic de care am amintit si a nerespectarii evenimentului in succesiunea si cauzele imediate sub raportul strict istoric, Eisenstein a reusit in "Crucisatorul Potemkin" sa faca din film o arta, aducand in prezent si pentru posteritate memoria masacrului din 1907. In ce consta arta lui Eisenstein si cum se aplica aceasta pentru scena "Scarilor" din Odessa? Intr-o definitie simplista montajul este tehnica prin care se face legatura intre doua scene care se desfasoara in paralel.
Eisenstein nu era de acord cu montajul clasic, asa cum a aplicat-o Griffith in "Intoleranta" si propunea tehnica simbolistica, asociativa a ideogramelor japoneze, prin juxtapunerea a doua imagini cu functia de a crea o notiune care sa serveasca drept Idee. Discursul dialectic in montaj il va ajuta pe Einsestein sa-si "conduca" mesajul ideologic catre public, mai ales prin personajul colectiv reprezentat de multimea nemultumita. In "L'être et l'événemement" Alain Badiou afirma ca in dialectica intre continuitate si discontinuitate se afla viata, iar omul este "monteur"-ul propriei vieti in sensul in care fiecare "taietura", adica actiune, este o consecinta buna sau nefasta la nivel etic si moral.
In scena "Scarilor", in realitate evenimentul a avut loc la Palatul de iarna al Romanovilor, totul ia amploarea unei tragedii antice desfasurate in aer liber, iar masa ca personaj imprima dinamism si forta pe fondul muzicii lui Shostakovich. Fiecare cadru este atent pregatit si gandit prin montarea si selectionarea cadrelor care sa impresioneze si sa aduca tensiune spectatorului. Aplicarea procedeelor de manipulare a timpului si spatiului de filmare, prin alternarea imaginilor si acceleratie, intercalarea unor imagini „soc” si racordurile de expresie ale victimelor sunt "instrumentele" de care Eisenstein se foloseste si abuzeaza prin acumulare. De pilda, soldatii cazaci nu sunt prezentati in plan general, ci din spate sau cand coboara treptele, cu silueta in umbra, functia psihologica fiind redarea monstruozitatii si a actiunii "robotice" in timpul masacrului.
Ma opresc aici si va las sa urmariti aceasta marturie a modalitatilor subversive si artistice inepuizabile la care Einsenstein apeleaza pentru a-si motiva intentia regizorala, tinandu-ne captivi artei sale cinematografice extraordinare.
To an Athlete Dying Young de A. E. Housman (1859-1936) The time you won your town the race We chaired you through the market-place; Man and boy stood cheering by, And home we brought you shoulder-high.
To-day, the road all runners come, Shoulder-high we bring you home, And set you at your threshold down, Townsman of a stiller town.
Smart lad, to slip betimes away From fields were glory does not stay And early though the laurel grows It withers quicker than the rose.
Eyes the shady night has shut Cannot see the record cut, And silence sounds no worse than cheers After earth has stopped the ears:
Now you will not swell the rout Of lads that wore their honours out, Runners whom renown outran And the name died before the man.
So set, before its echoes fade, The fleet foot on the sill of shade, And hold to the low lintel up The still-defended challenge-cup.
And round that early-laurelled head Will flock to gaze the strengthless dead, And find unwithered on its curls The garland briefer than a girl's.
(Din "Out Of Africa" (1985), cu Meryl Streep si Robert Redford)
Scenariu si regia: Woody Allen. La ce sa va asteptati: dialoguri multe si inteligente, ironii, fantezii, limbaj cu dublu sens, silogisme si... iubire. Multa iubire. Acesta este Woody Allen pe care il stim de atata timp si care uneori nu face filme la fel de bune, insa niciodata proaste. Pe omuletul asta nu poti sa il urasti nici cand ar merita acest lucru pentru ca este pur si simplu Genial.
Filmul: Vicky Cristina Barcelona. Nu e turneu de tenis feminin, nu e o obiectiv turistic si nici nomen, prenomen si cognomen ale aceleiasi persoane. Este o comedie romantica savuroasa in care Vicky si Cristina pleaca din America in Spania estivala pentru a-si gasi sensul in viata. Se vor intoarce asa cum au venit, neintelegand ce li s-a intamplat cu adevarat, poate chiar mai nauce si nehotarate ca la inceput. Sa nu fiti surprinsi de voice-off-ul din film care mi-a dat senzatia emisiunilor gen reality-shows cu el/ea in cautarea perechii mult visate.
Actori: Javier Bardem este aici un pictor (Juan Antonio) cu trecere mare la femei, un pic dificil si suferind omeneste si articeste dupa senzuala, isterica si muza morena Maria Elena(Penelope Cruz). Intre ei doi - ati ghicit!- Vicky (Rebecca Hall) si Cristina (Scarlett Johansson) se cuibaresc in inima artistului intr-un week-end de vis in Oviedo. Intre trei muze si un artist iubirea nu e cuvant si declaratie ingenua. Unde exista threesome, se poate si foursome! Fascinant.
Daca Penelope Cruz ii multumea lui Pedro Almodovar pentru meritul de a o face mare actrita, cand a luat anul acesta Oscar-ul pentru rol secundar, personal simt ca aceeasi gratitudine o merita aceasta actrita pentru cele aproximativ 20 de minute de "umplere" a ecranului cu aparitiile si reaparitiile magice in viata lui Juan Antonio.
Propunere: nu pierdeti acest film de la vizionare caci efectiv merita!Toleranta si disponibilitatea temei propuse de Woody Allen nu va poate lasa indiferenti.....indiferent de varsta spectatorului. Vizonare placuta si nu faceti ce zice Woody, dar va rog sa il ascultati cu deferenta!
Statelor Unite ale Americii i se atribuie din ignoranta insusirea de a fi "The Promised Land" (traducerea literala corecta este "Tara Fagaduita", nu "Tara Fagaduintei"), omitandu-se ca sintagma este originara din Biblie si desemneaza Poporul Israelitilor. Eroarea vine ca urmare a unei poezii cu titlu omonim scrisa la inceputul secolului XX de un autor al carui nume imi scapa acum. Cum tehnicile de advertising, publicitate si manipulare media le sunt proprii americanilor, iar presa a cunoscut o dezvoltare extraordinara prin trusturile de la sfarsitul secolului al XIX-lea, nu intamplatoare sunt modelele pe care acestia le-au construit n mod artificial, au "investit" si reinventat mituri inca din viata personajelor insele.
Daca eroii vechilor civilizatii dainuie inca in imaginarul colectiv trebuie sa fie dintr-un motiv simplu si solid: niciun mit sau erou "local" nu ar putea sa treaca "testul" permanentei in istorie decat prin puterea spatiului, a civilizatiei din care provine. Am simtit ca rostul unui astfel de prolog explicativ este de a aduce in prim-plan o realitate a istoriei din trecut si prezent: eroii. Desi abordarea personala ar putea sa fie poate prea mult pentru filmul in discutie, The Dark Night este mult mai actual si "serios" in abordarea subiectului decat ar lasa sa se intrevada.
Contrar (din fericire) asteptarilor mele de a vedea blockbuster-ul de consum care face incasari uriase numai pentru a vedea cum "the bad guy" e rapus de "eternul si fascinantul" Erou exportat de US, am descoperit in "The Dark Night" un scenariu care are o miza in realitate, mai putine gadget-uri si inventii futuriste ca in predecesorii sai "ilustro-iluzori".
Ce vreau sa spun mai exact? Dupa evenimentele nefericite din 11 septembrie, provocate sau nu de conspiratia interna sau internationala, colosul american a suferit la propriu si la figurat un impact cu realitatea, fiind adus in mod prea tragic cu "picioarele" pe pamant. Superman, Batman, Wonder Woman, Omul-Painanjen si alti membri "inruditi" nu si-au facut aparitia, ci au ramas blocati in ecranele si televizioarele de unde au fost de prea mult timp "scosi" in toata lumea pentru a arata forta si suprematia Unchiului Sam. In spatele acestor declaratii cultural-parazitare imprumutate initial din benzile colorate evident nu exista un background mitologic in "juna" istorie de 3 veacuri a US.
"The Dark Night" are meniul gata pregatit pentru spectatorii degustatori de "blockbuster movies": urmariri, explozii, sange si....Atat! Portia se termina cam dupa o ora, moment din care scenariul "lucreaza" in noi si ia traseul pe care nu l-as fi asteptat de la un astfel de filme. Cu scaparile inerente si fortarile peste care trec de aceasta data cu intelegere, filmul exceleaza prin crearea mai multor povesti pe care reuseste sa le mentina in atentie, prezinta un Joker un pic "deranjat" sufleteste (trauma din copilarie) care aduce mai mult cu un "Scar-Joker" daca vreti, nu insista pe un love-story asteptat (dimpotriva!) si nu desemneaza vreun erou.
In fapt despre acest lucru este vorba: nu exista un erou, ci oameni cu propriile slabiciuni (masti!) si dorinte ipocrite de a se razbuna sau de a acumula aprecierea majoritatii, cand de fapt in spatele intentiilor se afla caracterul slab si coruptia. Daca in "The Dark Night" Raul este prea rau si Binele prea slab, atunci explicatia se afla chiar in propriile lor vieti. In urma cu 30 de ani Sergio Leone elogia si anunta in trilogia sa sfarsitul "western"-ului ca gen in persoana lui Clint Eastwood. "The Dark Night" isi propune, imi place sa cred, acelasi lucru si nu idealizeaza Eroul, ci il umanizeaza intr-un mod pe care am sa va las sa il descoperiti dupa propria alegere si simtire.
Ma-ndrept agale, cu pas marunt, Colo-n sus, in deal la cineclub. Zambetul larg si ochii cei mari Imi sunt pe chip eterni astrali, Seara-ntalnirii iata c-a venit De veste am prins si am sosit!
Minute adunate-n ore regretabile, Se scurg pe loc, inimaginabile! Al vostru sunt si nu cred defel Ca vreodat' sa ma insel, La pret de cinste si onoare V-am pus, nu credeti oare?!
Palida lumina scade-n funebru obscur Dand gandirii mele un straniu contur, Prea bine voi de jos si cei de sus Adunati-va sa fim iar ca la "curs". Vorbe zboara aievea in plan secund, Da-mi pace, vestite orator, un simplu Gand!
Un gest ascuns si-un semn de "sus" Vin sa "rupa" acel dulce suras Ea tace si cuvinte de nespus... Fac loc in mine, oh Sancte Deus! Noaptea ne cuprinde-n bratele-i reci, Prada sunt iara privirii tale a la Grecque!
