CINEFAN

Michelangelo Antonioni revine pe blog cu "Il Grido" (Strigătul), unul dintre filmele sale mai puţin cunoscute şi care anunţa acea "poezie a imaginilor" din binecunoscuta trilogie „Aventura” (1960), „Noaptea” (1961) şi „Eclipsa” (1962). Copilăria şi adolescenţa în peisajele ceţoase şi noroioase ale Italiei de Nord (de văzut scurt-metrajul Gente del Po din '43), mai exact universul magic al localităţii Ferrara, vor influenţa (la origine înseamnă "a virusa") cariera omului şi regizorului Antonioni. Iată ce declara Antonioni într-un interviu cu Aldo Tassone, critic de film, despre oamenii şi locurile copilăriei sale: 

   "My mother, Elisabetta Roncagli, was a warm and intelligent woman who, în her youth, had been a labourer. My father also was a good man. Born into a working-class family, he succeeded în obtaining a comfortable position through evening courses and hard work. My parents gave me free rein to do what I wanted: with my brother, we spent most of our time playing outside with friends. Curiously enough, our friends were invariably proletarian, and poor: the poor still existed at that time, you recognized them by their clothes. But, even în the way they wore their clothes, there was a fantasy, a frankness that made me prefer them to boys of bourgeois families. I always had sympathy for young women of working-class families, even later when I attended university: they were more authentic and spontaneous."  
  
În Il Grido, Antonioni îşi plasează camera de filmat în Valea Po, spaţiul atât de drag al copilăriei, pentru a descrie povestea traumatizantă a mecanicului Aldo, care începe o călătorie în realitatea sumbră a propriei vieţi interioare şi exterioare. Efectul decisiv al deciziei din final îşi găseşte cauza principală în iubirea pentru Irma, alături de care convieţuise 7 ani (!!), dar şi în alegerile "nefericitului" şi brutalului Aldo. Urmează experienţele cu Elvia, Virginia şi Andreina, iar drama se adânceşte iremediabil, deoarece Aldo nu poate găsi în drum ce a lăsat în urmă, în acel spectacol năvalnic de palme aplicat "necredincioasei" Irma, în faţa mulţimii adunate ad-hoc din satul preschimbat social, caracteriologic şi istoric. 

Aldo caută "reproducerile" Irmei din imaginile celorlalte femei, dar va eşua când propria fiică va demasca relaţia pasională cu Virginia. De aici totul devine insuportabil, dramatic şi rezolvabil printr-o reîntoarcere în satul părăsit, devenit acum gazda noii ordini U.S. "Il Grido" este trecerea perfectă a lui Antonioni de la neorealism la studiile de caz din trilogia mai sus menţionată, spre Blow Up (probabil capodopera sa) şi Zabriskie Point. 

Majoritatea filmelor lui Antonioni propun aceeaşi temă a omului însingurat, alienat în contemporaneitate, care întreabă şi se întreabă continuu în legătură cu propria condiţie. De multe ori răspunsul nu este cel aşteptat, în contradicţie cu principiile şi schimbările brutale ale societăţii, de unde şi alegerea personajelor de a "dispărea" aproape inexplicabil din decorul dezolant al existenţei lor. Estetismul "lucrat", rafinat, cadrele lungi şi statice, austeritatea spaţiului şi dialogul temporizat aduc filmelor lui Antonioni o frumuseţe aparte, mai întâi prin imagini, apoi prin stările ambigue din punctul de vedere al afectivităţii şi al spaţiului "vidat" la epuizare. Timpul mort prelungit este sinonim aici cu un timp existenţial, liniştii profunde contextul sentimentelor trăite irosite, declarate uitate, fără , fără contururi precise.

În afară de documentarele din primii ani (deceniul patru), Antonioni refuză maniera neorealistă a regizorilor italieni de a reda aspectele din viaţa proletariatului, făcând trecerea către tema iubirii, în lipsa sau în prezenţa personajelor, spre o lectură nouă a ceea ce este frumos şi invizibil, intangibil. Antonioni este, ca şi scriitorii modernişti de la începutul secolului XX (Proust, Cesare Pavese), analistul stărilor eului, cu accent pe asociaţii inedite (stream of consciousness).  
  
Paradoxal sau nu, Antonioni va fi el însuşi captivul incomunicabilitatii când, în urma unui accident cerebral în 1985, corpul nu îl va mai asculta, iar centrul vorbirii va fi grav afectat până la paralizie. Totuşi, el va continua să facă filme: Dincolo de nori (cu ajutorul lui Wim Wenders, în 1995) şi secţiunea de autor din fantasticul "omnibus" Eros (la care se adaugă contribuţiile lui Wong Kar-wai şi Steven Sederbergh), pe acordurile muzicale marca...Caetano Veloso. În 2004, scurt-metraj de 20 de minute, un making-off altfel, intitulat Lo Sguardo di Michelangelo.

Dacă în literatură 23 aprilie 1616 este o dată semnificativă pentru dispariţia lui Shakespeare şi Cervantes, tot aşa pentru cinema 30 iulie 2007 rămâne în necrologul afectiv al minorităţii cinefile drept referinţă a celei din urmă zi pentru Michelangelo Antonioni şi Ingmar Bergman.