Incepand cu Irwin si Rice, vedetele Broadway-ului de sfarsit de secol XIX, al caror celebru sarut a fost considerat pe-atunci "pornografic" de majoritatea privitorilor, filmul a prins glas, s-a cantat, s-a dansat, s-a zis si primul "fuck" din gura lui Marianne Faithfull in filmul I'll Never Forget What's 'is Name (1967), divertismentul initial pentru paturile sociale sarace extizandu-se la cote de audienta, mai corect ar fi de vizionare, care au transformat arta in industrie. Si totusi exista lucruri care raman, momente de identificare care nu sufera schimbari, cel mult transformari, indiferent de cadru si de actanti.
In "meniul" oricarui film, oricare ar fi genul abordat, sarutul a ocupat un loc de seama. Ca era vorba de un sarut fugar, ori de unul pasional, ca se intampla intre doua sau mai multe personaje de gen identic sau diferit, ca aparea un sarut inocent intre doi copii, nimeni si nimic nu poate sa ia filmului forta si vraja acelor momente, ma gandesc din simplul motiv ca este actul cel mai natural si real cu care ne identificam intr-un film.
Andy Warhol, asupra caruia m-am oprit de acesta data, este artistul "underground" prin excelenta care a reusit sa ajunga sa fie cunoscut datorita inovatiilor sale din arta si film. Andy Warhol revolutioneaza artele vizuale, se inconjoara si este frecventat de artisti, actori, muzicieni, regizori. Casa de creatie, de fapt "The Factory", devine spatiu de discutii, atelier de lucru pentru picturile avangardiste si platou de filmare pentru majoritatea proiectelor sale. Intre 1964 si 1966, Warhol realizeaza 500 de screen-tests, portrete video individuale ale celor mai mult sau mai putin celebri care veneau in fabrica (Salvador Dali, Dennis Hopper, Kyoko Kishida, Lou Reed, Rufus Collins). Cerintele erau minime: sa ai o pozitie fixa si sa nu clipesti in timp ce Andy incepea sa dea drumul la camera de filmat, aflata pe un trepied. 
Ideea primului multimedia show ii apartine tot lui Andy Warhol. Anii '66-67 inseamna pentru Warhol productia pentru "The Velvet Underground and Nico" - albumul (considerat de critici vremii "the most influential record ever") si "The Exploding Plastic Inevitable" - show-ul. Ce intelegea Warhol prin multimedia, termen pe care noi il folosim azi, ca si cum orice explicatie ar fi prea mult? Prestatiile live ale trupei "The Velvet Underground and Nico" erau insotite vizual de poiectii fragmentare din filmele lui Warhol, in timp ce "membrii" Fabricii dansau in ritmurile muzicii. Un multimedia show uman si creativ, care anticipa tehnologia inceputului de mileniu doi, din ce in ce mai virtuala si tele-spatiala, departata de ce ar trebui si, oricat de dur ar suna, apropiata de ce se vrea, adica de o 'cablare" a functiilor noastre la "centralele" tehnologice.
Cum ramane cu "sarutul" din uvertura articolului? Evident ca raman putine lucruri de spus si 54 de minute pline de vazut! O dovada in plus ca mijloacele tehnice si de filmare limitate (lumina, miscarea camerei, lipsa culorii si a sunetului) nu l-au impiedicat pe Warhol sa creeze un document artistic, din care naturaletea si lipsa de rigiditatea, emotia, gesturile de cuplu sunt de apreciat. Da, la Warhol personajele sunt oameni, iar camera un aparat de filmat, de fotografiat si de ipostaziat! Conventia, pare sa zica Warhol, imi este straina si totusi incepe cu mine, cand vine vorba de polimorfismul sexual si rasial din Kiss.
"Of course what I think is boring must not be the same as what other people think is, since I could never stand to watch all the most popular action shows on TV, because they're essentially the same plots and the same shots and the same cuts over and over again. Apparently, most people love watching the same basic thing, as long as the details are different. But I'm just the opposite: if I'm going to sit and watch the same thing I saw the night before, I don't want it to be essentially the same - I want it to be exactly the same. Because the more you look at the same exact thing, the more the meaning goes away, and the better and emptier you feel".
Trimiteți un comentariu