CINEFAN

Istoria filmului independent american are un reprezentant important in persoana lui Jim Jarmusch, excentricul regizor cu parul alb si fizionomia dintotdeauna ca a unei vedete rock. Cariera sa este legata indisolubil de primele experimente intr-ale filmului: mai intai mediu-metrajul New World din 1982, urmat de varianta completa, adaugita si imbunatatita, Stranger than Paradise. Criticii nu au ezitat sa aduca imediat laude acestui film in alb-negru si, dupa parerea mea, le merita din plin si acum datorita atmosferei si prospetimii transmise dupa atatia ani. Un Bande a part in stil american, cu un plus de umor subtil si incarcat de la inceput si pana la sfarsit cu sentimentul alienarii in cadrul desertificat si iluzoriu al realitatii.

Daca s-a realiza un test de imaginatie si asociere a trairilor, o poza cu Jim Harmusch aratata spectatorilor inaintea proiectiei si-ar gasi un raspuns la final vizionand Stranger..., in mai toate "locurile" din film: personaje, mod de intepretare, muzica de jazz, culoare, cadre si exterioare. Egoul lui Jamusch este "spart" si reflectat in trei personaje aflate in cautarea unui drum in viata: Willie, Eva si Eddie. Willie e timidul, tacutul; imigranta Eva indrazneste si se bucura de calatorie, fiind mult mai deschisa la senzatii;  Eddie e comicul, paiata, flecarul si cel mai lucid dintre toti,  ca si cum Jarmusch si-ar fi pus asistentul de regie in haina personajului. Fiecare personaj e pozitionat altfel, in directia opusa celuilalt, nicio imbratisare sau vreo confruntare. Ce mai, un Paradis ceva mai ciudatel!

Stranger este discontinuu in naratiune, co-substantial, fapt existent inca din scenariul impartit in trei capitole distincte si in genul abordat: road movie. Planurile secventa, cu o durata care flucutueaza intre cateva secunde si minute, sunt separate intre ele prin tablouri in negru. Camera fixa si planurile generale sunt marcile filmului independent. Este cu adevarat fascinant cum mediul comunica starea personajelor, intrebarile si ezitarile, cautarile, un "te iubesc" nedeclarat s.a.m.d. Pentru Jarmusch, miscarea nu inseamna actiune propriu-zisa, dinamism inutil; emotia e redata prin lentoare si un "I Put A Spell On You" de ascultat de mai multe ori.