Film Menu (nr. 2)

Carlos Reygadas - metafizică și pornografie, de Andra Petrescu

"Prin subiectele pe care şi le alege, Carlos Reygadas încearcă să vorbească despre durere, ispăşire, salvare şi iubire; personajele sale sunt apăsate de o necesitate acută de a se reîmpăca cu sinele, de a-şi regăsi un echilibru spiritual (nu în sensul religios). Dar are o stângăcie în transmiterea corectă a mesajului pentru că îl exprimă alături de elemente groteşti, pornografice care transformă povestea în ceva teribilist. [....]

De la Bresson a preluat mai multe lucruri, el fiind o influenţă importantă pentru Reygadas: actorii neprofesionişti, scenariul ţinut departe de actori, felul în care dă indicaţii acestora. Aşadar îşi alege actorii dintre oamenii simpli, fără studii de actorie, dorind să obţină, precum Bresson, o anumită energie de la actor.

Filmele lui Reygadas sunt dintre cele care ţi se întipăresc în memorie şi, tot revăzând în minte zilnic câte-un moment, până la urmă poţi considera că le-ai revăzut de zeci de ori. Chiar dacă poveştile au o structură simplă, ca a unui basm aproape, chiar dacă nu mă impresionează metaforele sale inocente, ceva mă urmăreşte şi mă obligă să am o părere vizavi de opera acestui regizor".

YASUJIRO OZU - o simfonie a simțurilor, de Sorana Borhină

"Din punct de vedere al modalităţii de abordare a compoziţiei dramatice, Yasujiro Ozu demonstrează o lipsă totală de interes faţă de structura în trei acte, preferată de cineaştii americani. Regizorul nu împărtăşeşte valorile propuse de către Hollywood şi din acest motiv îşi creează o formă estetică proprie, intimă, dar în acelaşi timp uşor de identificat. Personajele şi atmosfera joacă un rol esenţial în operele de maturitate ale lui Ozu, în detrimentul acţiunii şi a dialogului. Motivul principal al acestei „nemişcări” se datorează unei realităţi cotidiene specifice Japoniei: în cea mai mare parte a timpului japonezii stau la nivel de tatami.[...]

Ozu deţine o înţelegere profundă a artei japoneze, al cărui scop nu este înţelegerea obiectului contemplat, ci asumarea lui. Spectatorul are nevoie de timp – fie că e vorba despre kabuki, noh, muzică sau film – pentru a „se cufunda” şi a experimenta mai profund forma de artă admirat".

Legenda jazz Bob Fosse, de Mirona Nicola

"Într-un interviu despre tenta autobiografică a filmului „All That Jazz”, Fosse însuși afirma: „stilul meu s-a născut din propriile mele handicapuri; sunt chel, deci port pălării, am spatele rotunjit, umeri aduși în față, picioarele mele nu sunt făcute pentru dans....așa că am învățat să îmi folosesc defectele pentru a le transforma în ceva estetic”.[...]

Deși nu s-a debarasat niciodată pe deplin de experiența teatrală în filmele sale, acestea au început să evolueze treptat pe o traiectorie proprie din punct de vedere stilistic. De la „Cabaret” (1972) începe dezvoltarea unui stil propriu de narațiune filmică, din care muzica și dansul nu sunt eliminate complet, ci sunt reinterpretate, astfel încât să susțină o linie dramatică mult mai bine conturată; ele devin un mijloc de avansare a narațiunii.[...]

Moartea lui Bob Fosse a dovedit veridicitatea afirmației sale conform căreia finalurile triste și melodramatice sunt mai conforme cu viața. A murit în urma unui stop cardiac, după o repetiție pentru o repunere în scenă a piesei „Sweet Charity”. Avea doar 60 de ani, dar cunoscuții și-au manifestat mirarea că stilul său de viață nu-l răpusese mai devreme. Întrebat fiind ce îl motiva, răspundea mereu: frica; frica de a nu fi îndeajuns de talentat pentru a-și transpune ideile în practică; nu menționa niciodată însă despre frica de moarte".