Motto:
I wish you could step out of yourself and just look. (Matthew)
Bertolucci este cunoscut pentru Ultimul Tango la Paris, Ultimul Împărat şi Novecento – 1900, adevărate proiecte cinematografice şi incursiuni în istoria dramatică a personajelor, de la naştere până la disoluţie şi exploatare. În majoritatea filmelor realizate, Bertolucci vine cu tema diferenţelor existente între generaţii, cu un element dramatic declanşator (suicid, omucid), pe fondul relaţiilor defectuoase dintre copii şi părinţi, dintre iubirea şi pasiunea oarbă a unui bărbat matur pentru Lolita sa (Last Tango in Paris, 1972), până la ultimele consecinţe.
În La Luna (1979) este vorba chiar de relaţia incestuoasă a cântăreţei de operă Caterina pentru fiul Joe, pierdut în lumea drogurilor. Poate că singurul eşec cinematografic şi de imagine pentru regizorul italian este Little Buddha (1993), povestea spirituală a lui Siddharta-Buddha (interpretat de Keanu Reeves!!!) care, din pură ignoranţă, atinge iluminarea universală.
Dorinţa lui Bertolucci de a dubla succesul “ascensiunii şi decăderii” lui Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, din urmă cu şase ani, este evidentă şi cu atât mai jenantă pentru un regizor care mai mereu a dorit să împace filmul de artă cu filmul comercial, de consum. Ca şi în cazul altor regizori, Parisul devine pentru Bertolucci fundalul multor poveşti poliţiste şi intrigi politice, întâlniri între studenţi şi amoruri juvenile, cu accente obsesive (Partner, Il Conformista, Ultimul tango la Paris sau The Dreamers din 2003).
Bertolucci a reuşit în cea mai recentă producţie, intitulată The Dreamers, să realizeze o sinteză aproape perfectă între toate ideile şi căutările sale anterioare: politică (fascism, comunism), sexul şi multiplele referinţe cinematografice (Der blaue Engel, Mouchette, Freaks, À bout de souffle etc.) Alex. Leo Şerban consideră The Dreamers “ca unul din filmele cele mai jubilatoare făcute de maestrul italian”, în timp ce Andrei Gorzo, în ciuda distanţei impuse faţă de receptarea generală excesiv de laudativă, declară că “sunt ultimul om care ar subestima acest farmec sau care ar încerca să reziste ritmurilor voluptuoase compuse de Bertolucci”. Iulia Blaga găseşte, în mod paradoxal, substanţa filmului chiar în titlul articolului său şi mai puţin convingător în argumentaţie: The Dreamers. Trezirea la viaţă în Parisul lui 1968.
Ce este, de fapt, The Dreamers? Mai întâi, romanul The Holy Innocents scris de Gilbert Adair şi apărut la editura Trei. După aceea, vorbim de ecranizarea lui Bertolucci, un proiect în care s-a implicat atât din punctul de vedere al distribuţiei, cât şi din perspectiva relaţiei regizor-scenarist (acelaşi Gilbert Adair). În final, a rezultat un nou roman care a fost rescris de Adair pentru acest film, primind titlul The Dreamers. Bertolucci declara într-un interviu:
Ce ştiu Michael, Louis şi Eva despre ‘68? Aproape nimic. Tinerii din ziua de azi nu ştiu mult despre acea perioadă. Aşa că le-am arătat multe buletine de ştiri, care au fost difuzate la televiziune în acea perioadă. Într-un anumit moment am vrut să-i pun să citească textele care erau esenţiale pentru acea perioadă, dar mi-am dat seamă că ar fi prea mult, s-ar ridica nişte întrebări la care mi-ar fi imposibil să răspund. Aşa că m-am hotărât ca această confruntare să fie mai subtilă.
Totul porneşte de la participarea tanărului Matthew (Michael Pitt) la una dintre demonstraţiile de protest provocate de destituirea directorului Cinematecii Franceze, celebrul şi incomodul Henri Langlois, de către ministrul Culturii, André Malraux, în februarie 1968. Acolo o va cunoaşte pe ”sofisticata” şi senzuala Isabelle (Eva Green) – în lanţuri, beretă roşie, țigară în colţul gurii – cu care se împrieteneşte în stilul coup-de-foudre, şi cu introvertitul ei frate geamăn Theo (Louis Garrel).
Isabelle şi Theo îl găzduiesc pe Matthew în labirinticul şi ”burghezul” lor apartament imediat ce părinţii decid să plece pentru o lună la mare. Prizonieri ai unei realităţi paralele, în care personajele şi filmul coexistă, cei trei prieteni încep un joc interesant al întrebărilor şi răspunsurilor, al provocărilor şi pedepselor. Ei se refugiază de ceea ce se întâmplă pe stradă, de protestele violente de afară şi experimentează juvenil, reciproc emoțiile, stările şi sexualitatea, jucând o serie de farse – cu trimitere la pasiunea lor comună, cinematograful – din ce în ce mai elaborate. Trezirea din copilărie va avea loc într-o noapte, când o piatră aruncată în geam va tulbura somnul celor trei “copii teribili” aşezaţi ca nişte fetuşi, goi şi temători de ceea ce va urma.
Muzica lui Edith Piaf, Janis Joplin, Hendrix, Clapton, polemica dintre Matthew şi Theo de a alege între Chaplin şi Buster Keaton cel mai mare comic, traversarea în fugă a Luvrului pentru a stabili un nou record de viteză față de personajele din Bande à part – iată câteva dintre punctele forte ale unuia dintre filmele de o rară frumuseţe şi profunzime, trepidant, “visător”…
I wish you could step out of yourself and just look. (Matthew)
Bertolucci este cunoscut pentru Ultimul Tango la Paris, Ultimul Împărat şi Novecento – 1900, adevărate proiecte cinematografice şi incursiuni în istoria dramatică a personajelor, de la naştere până la disoluţie şi exploatare. În majoritatea filmelor realizate, Bertolucci vine cu tema diferenţelor existente între generaţii, cu un element dramatic declanşator (suicid, omucid), pe fondul relaţiilor defectuoase dintre copii şi părinţi, dintre iubirea şi pasiunea oarbă a unui bărbat matur pentru Lolita sa (Last Tango in Paris, 1972), până la ultimele consecinţe.
În La Luna (1979) este vorba chiar de relaţia incestuoasă a cântăreţei de operă Caterina pentru fiul Joe, pierdut în lumea drogurilor. Poate că singurul eşec cinematografic şi de imagine pentru regizorul italian este Little Buddha (1993), povestea spirituală a lui Siddharta-Buddha (interpretat de Keanu Reeves!!!) care, din pură ignoranţă, atinge iluminarea universală.
Dorinţa lui Bertolucci de a dubla succesul “ascensiunii şi decăderii” lui Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, din urmă cu şase ani, este evidentă şi cu atât mai jenantă pentru un regizor care mai mereu a dorit să împace filmul de artă cu filmul comercial, de consum. Ca şi în cazul altor regizori, Parisul devine pentru Bertolucci fundalul multor poveşti poliţiste şi intrigi politice, întâlniri între studenţi şi amoruri juvenile, cu accente obsesive (Partner, Il Conformista, Ultimul tango la Paris sau The Dreamers din 2003).
Bertolucci a reuşit în cea mai recentă producţie, intitulată The Dreamers, să realizeze o sinteză aproape perfectă între toate ideile şi căutările sale anterioare: politică (fascism, comunism), sexul şi multiplele referinţe cinematografice (Der blaue Engel, Mouchette, Freaks, À bout de souffle etc.) Alex. Leo Şerban consideră The Dreamers “ca unul din filmele cele mai jubilatoare făcute de maestrul italian”, în timp ce Andrei Gorzo, în ciuda distanţei impuse faţă de receptarea generală excesiv de laudativă, declară că “sunt ultimul om care ar subestima acest farmec sau care ar încerca să reziste ritmurilor voluptuoase compuse de Bertolucci”. Iulia Blaga găseşte, în mod paradoxal, substanţa filmului chiar în titlul articolului său şi mai puţin convingător în argumentaţie: The Dreamers. Trezirea la viaţă în Parisul lui 1968.
Ce este, de fapt, The Dreamers? Mai întâi, romanul The Holy Innocents scris de Gilbert Adair şi apărut la editura Trei. După aceea, vorbim de ecranizarea lui Bertolucci, un proiect în care s-a implicat atât din punctul de vedere al distribuţiei, cât şi din perspectiva relaţiei regizor-scenarist (acelaşi Gilbert Adair). În final, a rezultat un nou roman care a fost rescris de Adair pentru acest film, primind titlul The Dreamers. Bertolucci declara într-un interviu:
Ce ştiu Michael, Louis şi Eva despre ‘68? Aproape nimic. Tinerii din ziua de azi nu ştiu mult despre acea perioadă. Aşa că le-am arătat multe buletine de ştiri, care au fost difuzate la televiziune în acea perioadă. Într-un anumit moment am vrut să-i pun să citească textele care erau esenţiale pentru acea perioadă, dar mi-am dat seamă că ar fi prea mult, s-ar ridica nişte întrebări la care mi-ar fi imposibil să răspund. Aşa că m-am hotărât ca această confruntare să fie mai subtilă.
Totul porneşte de la participarea tanărului Matthew (Michael Pitt) la una dintre demonstraţiile de protest provocate de destituirea directorului Cinematecii Franceze, celebrul şi incomodul Henri Langlois, de către ministrul Culturii, André Malraux, în februarie 1968. Acolo o va cunoaşte pe ”sofisticata” şi senzuala Isabelle (Eva Green) – în lanţuri, beretă roşie, țigară în colţul gurii – cu care se împrieteneşte în stilul coup-de-foudre, şi cu introvertitul ei frate geamăn Theo (Louis Garrel).
Isabelle şi Theo îl găzduiesc pe Matthew în labirinticul şi ”burghezul” lor apartament imediat ce părinţii decid să plece pentru o lună la mare. Prizonieri ai unei realităţi paralele, în care personajele şi filmul coexistă, cei trei prieteni încep un joc interesant al întrebărilor şi răspunsurilor, al provocărilor şi pedepselor. Ei se refugiază de ceea ce se întâmplă pe stradă, de protestele violente de afară şi experimentează juvenil, reciproc emoțiile, stările şi sexualitatea, jucând o serie de farse – cu trimitere la pasiunea lor comună, cinematograful – din ce în ce mai elaborate. Trezirea din copilărie va avea loc într-o noapte, când o piatră aruncată în geam va tulbura somnul celor trei “copii teribili” aşezaţi ca nişte fetuşi, goi şi temători de ceea ce va urma.
Muzica lui Edith Piaf, Janis Joplin, Hendrix, Clapton, polemica dintre Matthew şi Theo de a alege între Chaplin şi Buster Keaton cel mai mare comic, traversarea în fugă a Luvrului pentru a stabili un nou record de viteză față de personajele din Bande à part – iată câteva dintre punctele forte ale unuia dintre filmele de o rară frumuseţe şi profunzime, trepidant, “visător”…
Trimiteți un comentariu