4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) a fost realizat la doi ani distanţă de la Moartea domnului Lazarescu (2005) de Cristi Puiu. Aşa-zisul "val” de regizori români (titulatura ne aparţine) îşi făcea prezenţa în mod clar, cu succes naţional şi internaţional, recenzii elogioase din partea criticii şi invitaţii în marile jurii internaţionale. În 2009 Cornel Porumboiu vine cu Poliţist. Adjectiv, confirmând că filmului românesc de lung-metraj îi şade bine la Cannes din doi în doi ani. Asta nu mă împiedică totuşi să afirm că, în timp ce Cristi Puiu descrie în "Moartea domnului Lazarescu” drama individuală şi socială, inspirată dintr-un eveniment real cu un impact mult mai important, alta e situaţia în 432-ul lui Cristian Mungiu. Pentru mine, Puiu "copiază" realitatea, pe cand Mungiu o transfigurează.
Cristian Mungiu a ales să devină regizor. Putea foarte bine să devină scriitor, istoric sau culegător de texte, poveşti de pretutindeni. "Competenţele” sale sunt evidente în modul în care îşi gândeşte proiectul cinematografic "Amintiri din epoca de aur” - o trilogie alcătuită dintr-un film dramatic (4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile), o comedie (Tovarăşi, frumoasă e viaţa) şi un film de dragoste (Dragoste în timpul liber). Mungiu este fidel propriei concepţii şi nu ezită să o exprime public de câte ori are ocazia:
Ce înseamnă să prezinţi realitatea? Realitatea doar există, lucrează, ne înconjoară, mă rog, treaba ei. Eu dacă zic o poveste, în film sau altcumva, deja am o opţiune personală asupra a ceea ce povestesc. Referitor la filme, cred însă că ele trebuie să fie verosimile, să simuleze realitatea cît mai bine, dar să reuşească în acelaşi timp să prezinte o poveste pe care ceilalţi s-o urmărească. Cu alte cuvinte, povestea să fie întotdeauna posibilă, chiar dacă poate nu foarte probabilă.
Articol in intregime pe Mix
Trimiteți un comentariu