CINEFAN

Există filme şi filme după clasificări precise sau improvizate, după gusturi, după stare, după efecte speciale şi mai ştiu eu câte în lună şi în stele în gândurile oamenilor! Există, deci, regizori cu filmele lor, respectiv actorii din distribuţie - principali, secundari, episodici, figuranţi etc. Regizorul e un dumnezeu acolo pe platou şi, de obicei, cel al cărui nume rămâne în memoria colectivă. Nu întotdeauna se întâmplă, din fericire, aşa ceva!    

Al Pacino şi Gene Hackman reuşesc în The Scarecrow să "şteargă" din credits un regizor anonim - precizez doar pentru mine - pe nume Jerry Schatzberg, aducând forţă şi emoţie în interpretarea personajelor. Chiar dacă vine după succesul de la Naşul, Al Pacino nu pierde mai nimic în a fi credibil şi...incredibil alături de Gene Hackman, mai "vârstnicul" său partener din The Scarecrow.    

Prin ce este impresionant acest film faţă de altele? Aparent prin puţine elemente, dacă ar fi să amintesc de alte producţii post '69 care propun aceeaşi temă a alienării dezolante, printre care de amintit sunt Midnight Cowboy, Easy Rider, Stranger Than Paradise sau chiar The Conversation. Aducând cu personajele lui Steinbeck din Of Mice and Men şi anunţând un alt cuplu cu "opozabilitati" evidente, că în cazul lui Jack şi Parry din The Fisher King, Max (Gene Hackman) şi Francis (Al Pacino) se întâlnesc în decorul arid al vieţii lor, de unde vor începe un drum spre propriile vise, lăsate undeva în aşteptare din cauza lipsei de orizont şi maturitate, în definitiv o laşitate de care sunt poate prea conştienţi încă de la începutul filmului.  
  
Amândoi se îndreaptă către o libertate pe care nu o merită decât abia în final, o libertate "după faptă şi răsplată". Sună dur, în film se întâmplă să fie poate prea tragic! Scarecrow pare o poveste, o închipuire în mintea rătăcită a lui Francis. Cine este de fapt Scarecrow şi ce poate însemna o astfel de identificare? Povestea "sperietorii de ciori" trădează o astfel de luciditate a personajelor, când de fapt acestea încă nu o dobândiseră. Max nu râde, o face Francis în locul lui. 

La un moment dat, dacă nu ar fi şi cromatică prea caldă pentru trama dramatică a filmului, trădând în mod clar "background"-ul de fotograf al regizorului, aş zice că acestea sunt simple scăpări de început pentru Schatzberg. Mă îndoiesc pentru simplul motiv că el mizează pe aceste elemente în mod excesiv, la care se adaugă soluţia regizorală de "ieşire" (exit din viaţă) a lui Francis. Intenţia, recunosc, este bună, însă s-ar fi putut întâmpla mai devreme, nu neapărat pe fondul instalării schizofreniei şi a veştii din final care pregătesc "eliberarea" lui Francis.  
  
Renunţ cu uşurinţă la viziunea critică pentru că importantă şi revelatorie pentru mine nu au fost regia şi imaginea, după cum am spus mai devreme, ci disponibilitatea actorilor de a juca şi de a se juca în faţă pânzei, reuşind să treacă şi dincolo de acest obstacol fizic. Actorii sunt personaje, în acest caz reuşind să fie şi oameni cu slăbiciuni şi idealuri. Din acest motiv recomand să vedeţi Scarecrow, un zâmbet cu faţa spre noi când realitatea este prea serioasă şi pragmatică. Atenţie însă la excese!