Rețeta fericirii și rețeta nefericirii
Acum 5 zile
"Atunci când nu mai suntem copii, înseamnă că am murit de mult" Constantin Brâncuşi
De ce de această dată Herz Frank, un ilustru documentarist necunoscut? Din simplă curiozitate şi.... ce revelaţie! Herz Frank se remarcă printr-o fină cunoaştere a psihologiei umane pe care o duce la nivel de artă în cele mai importante scurt-metraje (Ten minutes older, The Song Of Songs, Diagnosis s.a.). Ca şi în psihologie, regizorul Frank se apropie de personajele sale şi reuşeşte cu ajutorul camerei de filmat să redea stări şi emoţii profunde, efectul creat fiind de neuitat pentru cine nu este obişnuit cu experimentalismul şi nu acceptă formulele sale diferite de manifestare.
Scurt-metrajul regizorului letonian Herz Frank, Par desmit minutem vecaks (Ten minutes older, 1978), l-a inspirat pe regizorul Wim Wenders să coordoneze dilogia din 2002 cu titlu omonim, subintitulată "The Trumpet", respectiv 'The Cello". Par desmit.... este o capodoperă a filmului documentar clasic, rezultat din colaborarea lui Frank cu Juris Pudnieks (studentul lui). E posibil oare ca în zece minute să "aduni" senzaţiile şi stările unor copii dintr-o sală de teatru şi să evidenţiezi transformările care au loc în tot acest timp, fără a pierde din ideea generală la care te-ai gândit?
O figură expresivă, lipsa montajului şi opţiunea, deci, pentru "one long take" contribuie la realismul stărilor descrise prin ochii copilului-protagonist. Descoperirea, uimirea, drama (conflictul), plânsetul ca reacţie emoţională de opoziţie sau empatie cu personajul, în cele din urmă lecţia maturizării din experienţa vizuală (prin extensie, experienţa vieţii) sunt elementele ale micului şi marelui "spectacol" din viaţă umanităţii.
The Song Of Songs (Cântarea Cântărilor), cu aluzie şi citat din operă biblică atribuită regelui Solomon, poate şoca şi "deranja" pe aceia care sunt certaţi cu"legile" şi filmele lui Herz Frank, motiv pentru care alegerea trebuie făcută în trepte pentru a nu judeca dur un astfel de scurt-metraj. Momentul ales: din nou o sală, dar nu plină de copii, ci cu doctori şi părinţi în aşteptarea unui copil. Acorduri surde de început care se amplifică în momentul izbăvitor al naşterii şi al suferinţei travaliului creator. Linişte. Fericire. Mângâieri şi îmbrăţişări. Ea şi acel sentiment de împlinire a vocaţiei materne, în final. Superb!
Matteo (Marcelo Mastroianni) este un "veteran" (încă) în viaţă, care porneşte din Sicilia în lungul drum spre oraşele italiene pentru a-şi vizita copiii cu nume de operă (Tosca, Norma), un drum în "sus" şi în "jos" în amintiri şi în realitatea plină de freamăte. Povestea este spusă prin ochii personajului încărunţit, cu dioptrii mărite ca într-un desen animat cu Mickey Mouse, înzestrat cu un umor şi un simţ al realităţii copleşitoare. Ca şi în "Cinema Paradiso", Giuseppe Tornatore aduce în prim-plan vârstele personajelor, tonul melancolic şi imagini încântătoare despre naştere, copilărie, responsabilitatea adulţilor şi moarte. Este uimitor cum un tânăr regizor ca Tornatore poate să aibă viziunea maturităţii personajului Matteo, căruia îi lasă libertate de exprimare şi o credibilitate remarcabilă, lucru evident posibil şi datorită "ştiinţei" proprii lui Marcelo Mastroianni de a juca un personaj şi un om care ar putea fi chiar el. În spatele naivităţii lui Matteo în re-întâlnirile cu fiii şi nepotul, toţi aceştia având o poveste a devenirii şi căderii lor (cariera politică cu orice preţ, lumea modei şi "avantajele" ei, o căsătorie de nevoie pentru o "sarcină" neaşteptată, muzica de operă şi sinuciderea) se află luciditatea camuflată şi speranţa că "stanno tutti bene". Mai mereu auzim din gura lui Matteo că tot ce se întâmplă este de fapt un "imbroglio", o minciunea nefericită cu care adesea ne amăgim pentru a putea continua să sperăm.
Drumul va fi revelaţia contrariului pentru vârstnicul Matteo, când elemente anticipatorii îi vor tăia calea, fie că e vorba de nefericita soartă a coloniei de pensionari părăsiţi şi singuri în iluzii, printre care se remarcă prezenţa personajului feminin în interpretarea lui Michelle Morgan, fie că asistăm la situaţiile tragi-comice în care tânărul hoţ este straşnic pălmuit de victimă. Sa nu uitam nici pe cerşetorii din marele oraş, care devin noii negustori pe asfaltul pictat cu chipul Mona Lisei! Doar pentru câteva momente, timpul haotic al mulţimii da senzaţia de îngheţ, când informaţii importante sunt transmise de Matteo de la telefonul public.
Stările pe care le simţi vizionând filmul sunt contradictorii şi definesc un stil plăcut, simplu şi cu mesaj care continuă povestirea magică începută în acea declaraţie pentru viaţă şi film numită "Cinema Paradiso".
"Publicul bucurestean este asteptat luni 25 mai, incepand cu ora 19.00, la Cinema Elvira Popescu, la o noua editie a CineClubului NexT. Invitatul acestei luni este directorul de imagine Vivi Dragan Vasile (Morometii – r. Stere Gulea, Filantropica – r. Nae Caranfil, Occident – r. Cristian Mungiu, Furia – r. Radu Muntean, Nunta muta – r. Horatiu Malaele).
Filmul proiectat in cadrul acestei editii este O lacrima de fata in regia lui Iosif Demian, film selectionat in 1982 la Festivalul de la Cannes, in sectiunea Un Certain Regard.
Dupa proiectie publicul este invitat la o dezbatere pe marginea filmului, moderata de criticul Andrei Gorzo.
O lacrima de fata
Necunoscuţi care au găsit trupul unei tinere înecate încearcă să-i reconstituie viaţa. Ancheta dezvăluie nu numai mobilul crimei, ci şi matrapazlâcuri ale "fruntaşilor" satului, care de fapt l-au poluat moral.
Filmul vădeşte ambiţia unei formule noi de naraţiune cinematografică, de fapt o reîntoarcere, pe alt palier, la tema cine-amatorului, poziţie văzută, de astă dată, nu ca o prestidigitaţie a iluziei optice, ci ca o profesie a găsirii adevărului.
Realizat în "priză directă", cu tentaţia surprinderii faptului "pe viu", filmul exprimă setea de adevăr a unei generaţii de tineri realizatori"
(Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, Editura Litera Internaţional, 2002).
Când am intrat în sala de cinema să vizionez Taxidermia, nu aveam de unde să ştiu ce mă va aştepta, atras totuşi de notorietatea pe care o căpătase când a ajuns să fie difuzat în România. Poate că am "primit" mult mai mult decât m-aş fi gândit, confuz şi uluit de maniera directă, rece a reprezentării corpului înăuntrul şi în afară funcţiilor sale. Regizorul Palfy Gyorgy optează pentru trei poveşti groteşti fără seamăn, superior prin vizualism unui film încadrat în genul horror, numai şi pentru că aici totul surprinde, şochează pe spectator în modul cel mai brutal posibil. Toate "ciudăţeniile" descrise nu au un temei exact, vreun element care să anunţe ce urmează să se întâmple sau măcar să îl explice. De la escapadele în vis ale unei slugi, în care penisul are "calitatea" de scoate flăcări, iar fanteziile sexuale în care apare soţia stăpânului se finalizează în mod dramatic într-un "liaison" sentimental cu scroafa din bucătărie; trecând prin istoria personală din comunism a unui concurent supraponderal, aflat în competiţie cu ruşii la înfulecat, apoi căsătorit cu o fostă campioană a aceleiaşi probe insolite; încheind cu tipul skinny al cărui job este împăierea animalelor, pasiune dusă la extrem în finalul filmului când el însuşi creează o masinărie "post-renascentistă", menită să îi distrugă fizicul plăpând şi viscerele într-o scenă antologică, pe fondul dezechilibrului emoţional din relaţia tată-fiu. Omul Vitruvian al lui Da Vinci este distrus din temelii, nimic idealizat sau emoţionant în realitatea pe care Palfy o imaginează.
Apare o întrebare. Oare chiar e nevoie de cinematografie, de regia ale cărei mecanisme le înveţi în ani de facultate, să testezi ochii şi emoţiile majorităţii din postură de regizor, având drept text deasupra filmului că „totul s-a făcut în numele artei"? "Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei" al lui Pier Paolo Pasolini a provocat aceeaşi repulsie, însă a trecut testul timpului datorită ideii conţinute în film. În cazul "deşeurilor" regizorale, gen Taxidermia, nu istoria este miza, ci simpla obsesie concretizată în sala de proiecţie.
“Peut-on reconstituer quelqu’un ?
Le côté puzzle me plaît.”
“Je joue une petite vieille, rondouillarde, qui raconte sa vie”
(Agnès Varda)
Agnès Varda încearcă şi reuşeşte în "Plajele" sale o re-memorare a locurilor, oamenilor şi filmelor pe care ni le-a împărtăşit cu bună credinţă de atâţia ani. Memoria nu o înşeală pe Agnès, ca şi cum ce "a fost" încă "este", totul îmbrăcând forma nisipului cald de care este atât de ataşată şi "touchée", un mod când jucăuş, când grav de a poveşti în raport cu trăirile sale. Oglinda apare adeseori ca recuzită, iar Jean Cocteau nu este deloc străin de această tehnică a "reverse footage"-ului.
Simt cum privirea ta se acordeaza cu simtirea mea
Vad in zambet si-n dorinta o cununa cu lauri plina,
O atingere si-o soapta - preludiu al indepartatului crepuscul
Ca-n gandul meu de feluri mii, eu acum vreau ca tu sa vii!
Din nou si aievea-n vis adesea cred sa pot
A cuprinde ale tale vorbe rost... c'est beau!
Ma intreb arar in zile goale de cupe amare,
De-i vina mea ori teama ta ratacita undeva?!
Merita defel ganduri marunte inecate in visari trecute,
In schimbul unei vieti cu raspunsuri traite, nu vorbite
Si zile la rand in "fericire"- amagire sa traiesti nepasatoare,
Cand viata e un ceas continuu cu sensuri desarte?
Vesti calde de la cineclubul din asta seara in tarziu de primavara. Filmul lui Nicholas Ray, "Rebel fara cauza" i se zice, a luminat panza din sala intunecata a Unionului binecunoscut. Comentarii nu prea multe, alienarea ca tema nici nu ai zice, un James Dean pe suport de bibelou, o Natalie Wood intr-o interpretare "clasicizanta" si bonus de sueta a la cinefili si oameni de film ca a fost amanta lui Ray regizorul si Hopper al blond cu barba nerasa din alte filme in rol de "man hopper". Discutii cu "burti" evidente, macar o idee de 3 roni, monser, la film "cult" ce vreodat' sa nu fi incaput in grila media-trusturilor. Ce ma impinse sa ma deplasez pe drumuri demult batatorite? O curiozitate nefericita la discutii numai de mine imaginate ca merita efortul si timpul, si biletul, si iar un rest de 2 roni la hartia mare de 5 roni.
Niciun trailer, nicio poza din ast' film nu vreau acum. Ma apuc, io, sa joc la loto - un castig nedrept sa fie acu', de-mi va fi dat iara pe-un astfel de drum sa ma duc, fara a lua la cunostinta ca bunul-simt e de valoare, nu gandirea mea....adesea ingaduitoare. Scuze doua sute pentru modus dicendi, restul pana la o mie pentru ars scribendi, in final niciuna cand "despre gusturi nu se discuta" spre a-mi apara ignoranta si intoleranta de ale caror simple mofturi de-ndaa voi scapa, cand doi ochi vor cere "stingerea" sinapselor, inutil incercate intr-o miercure ratacita de sfarsit de primavara. La buna revedere, la-ntalnire cu Deneuve si Dorleac, in regia lui Demy si Varda.
Niciun trailer, nicio poza din ast' film nu vreau acum. Ma apuc, io, sa joc la loto - un castig nedrept sa fie acu', de-mi va fi dat iara pe-un astfel de drum sa ma duc, fara a lua la cunostinta ca bunul-simt e de valoare, nu gandirea mea....adesea ingaduitoare. Scuze doua sute pentru modus dicendi, restul pana la o mie pentru ars scribendi, in final niciuna cand "despre gusturi nu se discuta" spre a-mi apara ignoranta si intoleranta de ale caror simple mofturi de-ndaa voi scapa, cand doi ochi vor cere "stingerea" sinapselor, inutil incercate intr-o miercure ratacita de sfarsit de primavara. La buna revedere, la-ntalnire cu Deneuve si Dorleac, in regia lui Demy si Varda.
Cum e să vorbeşti despre un film pe care nu l-ai văzut în totalitate, dar care ţi-a rămas în minte şi care te incită să îl vezi numai şi pentru o scenă, în acest caz scena finală? Romanul lui Suskind este superb scris. Mă întreb dacă şi filmul păstrează aceeaşi stare, deşi este bine ştiut că drumul de la carte spre film este adeseori anevoios, prea puţin exploatat stilistic, cuvinte şi pagini întregi greu de redat în imagini montate armonios! Se întâmplă, însă, ca excepţia să aibă loc şi în acel moment dezamăgirea de odinioară să se transforme în extazul şi bucuria vizionării unei mulţimi "răvăşite" de parfumul seducător şi ucigător, spectacol pictural renascentist în faţa căruia domină ca un semi-zeu Jean-Baptiste Grenouille, personajul din "Parfumul" lui Suskind, care priveşte la mulţimea ce aşteaptă să adulmece feromonii irezistibili din batista albă purtată de suflarea vântului. Psyche-ul fiecăruia este invadat de olfactiv, raţiunea de simţire, cu efect devastator asupra integrului şi întregului uman, o pledoarie vizavi de fragilitate si nepăsare. În acest caz, parfumul poate fi tradus şi ca... credinţa ("This man... this man is innocent/This is the man (v. Ecce homo), this is an angel")
Atingerea batistei provoacă simţuri de nestăpânit, senzaţii de mult ascunse în legi şi convenţii sociale. Nimeni nu mai este "eu", iar priveliştea este un paradis decăzut plin de trupuri ce se împreunează şi de săruturi "ardente". La prima vedere, nimic mai seducător! Odată treziţi din simţuri şi extaz hedonic, adamiţii au conştinţa sinonimă cu ruşinea faptei greu de rememorat, iar goliciunea corpului devine şi gliciunea sufletului.
Cum se produce stigmatizarea făptuitorului? Conştiinţa este răspunsul şi rememorarea este procesul. Amnezia devine anamnesis. Odată conştientizată fapta, vine şi pedeapsa sub forma ei "devoratoare". Un film ce trebuie văzut integral şi pe care vi-l recomand ca pe un vânt de primăvară în orele târzii din noapte.
Cum se produce stigmatizarea făptuitorului? Conştiinţa este răspunsul şi rememorarea este procesul. Amnezia devine anamnesis. Odată conştientizată fapta, vine şi pedeapsa sub forma ei "devoratoare". Un film ce trebuie văzut integral şi pe care vi-l recomand ca pe un vânt de primăvară în orele târzii din noapte.
I still dream of Orgonon. I wake up crying.
You're making rain,
And you're just in reach,
When you and sleep escape me.
You're like my yo-yo
That glowed in the dark.
What made it special
Made it dangerous,
So I bury it
And forget.
But every time it rains,
You're here in my head,
Like the sun coming out--
Ooh, I just know that something good is going to happen.
And I don't know when,
But just saying it could even make it happen.
On top of the world,
Looking over the edge,
You could see them coming.
You looked too small
In their big, black car,
To be a threat to the men in power.
I hid my yo-yo
In the garden.
I can't hide you
From the government.
Oh, God, Daddy--
I won't forget,
'Cause every time it rains,
You're here in my head,
Like the sun coming out--
Ooh, I just know that something good is going to happen.
And I don't know when,
But just saying it could even make it happen.
The sun's coming out.
Your son's coming out.
Un articol amplu pe mix
Ghici cine vine la... cine? Filmul se întoarce la originile sale europene, la tematica diversă a eului şi socialului contemporan, oferind timp de o lună spectatorului român un "pachet all inclusive" de filme de calitate... europeana!
În perioada 7-31 mai 2009 în Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Braşov va avea loc cea de-a 13-a ediţie a Festivalului Filmului European, festival organizat de Institutul Cultural Român sub sloganul "Filme de tot felul". La Bucureşti, festivalul se desfăşoară în perioada 7-17 mai. Marian Crişan, deţinătorul unei "Palme de aur" pentru "Megatronul" din 2008, este ambasadorul onorific al Festivalului.
Festivalul a fost deja deschis joi, 7 mai 2009, la Cinema Pro de interesantul şi premiatul "Gomorra", în regia lui Matteo Garrone. După ce şi-a făcut apariţia cu succes la Cinemaiubit, "Cea mai fericită fată din lume" a lui Radu Jude intră în circuitul proiecţiilor importante din Bucuresti şi tara. Nu trebuie ignorat aici nici "Elevatorul" lui George Dorobanţu!
Dacă în anii anteriori selecţia filmelor era circumscrisă unei teme specifice - diversitatea gastronomică europeană (2007) sau dialogul intercultural (2008) -, iată că acum opţiunea este "de tot felul", cu filme de ficţiune şi documentare extrem de interesante. În al nouălea cer (Germania), Plajele lui Agnes (Franţa), Fericire (Turcia), Iubiri oarbe (Slovacia) sau Dresorul de purici (Lituania) sunt câteva dintre "produsele" cinematografice din cadrul festivalului. Pentru o lista completă a proiecţiilor şi a zilelor de difuzare, puteţi intra aici
Filmele vor putea fi văzute la Cinema Studio şi la Muzeul Ţăranului Român, unde vor avea loc proiecţii în aer liber şi în interior (Cinematograful Regizorului Român).
"Filmul european este, pentru mulţi europeni - şi mai ales pentru mulţi români -, faţa nevăzută a Lunii. 365 de zile pe an, lumea stă cu ochii aţintiţi spre "Luna care se vede" (= marele ecran hollywoodian); în februarie, cinefilii se pasionează pentru Oscaruri, deşi acestea sînt premiile industriei americane de film: "restul lumii" încape, cum-necum, într-o singură categorie (mică şi subţire) de cinci titluri." (Alex. Leo Şerban)
"I need art for myself. It is my spiritual and ethical bodybuilding. I have been making art for 50 years and have never allowed myself to be corrupted. Quite the opposite, I was locked up."
O experienta unica si irepetabila o reprezinta filmele-experiment ale lui Otto Muhl, de fapt un stil de cinema "underground", in care cuvintele-cheie sunt: non-arta, nuditate explicita, degradare, experiment uman si animal, excentric, arta subversiva si psychedelic. Pentru anii '60-'70 un astfel de discurs nu este prea "comod" si greu de asumat la nivel social, insa nu poate fi ignorata actualitatea unor astfel de teme, din pacate! In numele unor abordari asa-zis "moderne", se intampla sa fim martorii unor "repuneri" in scena a celor mai importante repere in cultura umanitatii. Nu exista limite cand "umanul" este inlocuit de "animalic", ratiunea de haos si caracterul integru de duplicitate.
Vizionand filmele de scurta durata marca Muhl si aruncand o privire fugara peste picturile sale "indraznete", am inteles ca "a te revolta" capata alte sensuri mai putin nobile, de fapt macabre si insolente fata de arta. Ca urmare a socului vizual si emotional, aveam nevoie de un raspuns, de o incadrare intr-un "curent" sau "stil". Cautarile mele si-au gasit rezolvarea in sintagma "trangressive art", care desemneaza tocmai aceasta trecere in non-conventional, in absurdul exprimarii artistice, dincolo de orizontul personal de intelegere si acceptare constienta sau inconstienta.
In toate experimentele cine-vizuale ale lui Muhl, mediate de camera de filmat, corpul uman coboara din tablouri si capata materialitate pentru a deveni un simplu obiect de studiu si de "distrugere" a conventionalului. Psycho-motorische Gerauschaktion (1967), Psychotic-Party (1970) , Der Geile Wotan (1971) sunt documentele video cele mai elocvente pentru crezul artistic din spatele omului Muhl:
In 1970, I took a decisive step from making art into shaping reality, and founded a living community. This developed very rapidly into a commune with the new lifestyle of the extended family group. Children and art stood at the center of this social project, which lasted twenty years, and at its peak totaled 700 members. The majority came from Germany and France, a few from Norway and Sweden, several from Holland, England, Austria, Denmark, and the USA. It was a social experiment with collective property, free sexuality, and collective children's education, and involved the private instruction and higher-level education of children and adults in the fine and performing arts, including: music, dance, theater, film, self-expression, painting, actionist art, and work in our own workshops and business enterprises. This time the actions were not carried out by me alone, but by all of the members: it was a commune of actionist life-praxis. Actionist art is distinguished by not aiming at an end result, but seeking to become a practice where all the developmental possibilities of a conceptualized project can be acted out.
De aceasta data nu voi prezenta vreun document video din "opera" muhliana care sa evidentieze ideile de mai sus, din motive certe de "content" de care youtube se fereste, cu exceptia desigur a altor anomalii pe care le accepta in propria e-ograda. M-am gandit totusi la o cunoscuta melodie din '68, cand BeatClub-ul (acum RIP) era o emisiune la "moda". Cum on Feel The Noize - de la Slade cetire
Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de "aur" de la înfiinţarea Institutului Cubanez de Film şi Industrie Cinematografică (ICAIC), Ambasada Cubei şi Institutul Cervantes din Bucureşti au realizat un parteneriat cultural concretizat în Zilele Filmului Cubanez, "gazda" fiind de această dată sala Union. Cinefilii doritori de lungmetraje cubaneze de ficţiune şi un documentar (Suite Havana), având ca destinaţie specială oraşul Havana, sunt aşteptaţi în sala de proiecţie timp de patru zile. În plus, o expoziţie de douăsprezece afişe de film cubanez, prezentată în holul cinematografului, va fi deschisă pe durata festivalului.
Conform informaţiilor de pe site-ul institutului, cei 50 de ani de cinematografie cubaneză se sărbătoresc în Cuba şi în întreaga lume, de-a lungul întregului an, cu prezentări de filme artistice, documentare, filme de animaţie, festivaluri, ateliere, simpozioane etc. Filmele cubaneze vor fi prezentate în 2009 la cele mai importante festivaluri de pelicule de celuloid de pe toate continentele, în Statele Unite şi majoritatea ţărilor din America Latină şi Europa. Filmele sunt prezentate în versiune originală, în limba spaniolă, cu subtitrare în limba română. Preţul biletelor este cuprins între 6 lei (preţ redus) şi 9 lei .
Programul vizionării filmelor:
Luni, 4 mai 2009, ora 19:00
SUITE HAVANA, Cuba şi Spania, 2003, documentar, 84 min.
Regia: Fernando Perez
Sinopsis: Havana, în zilele noastre, este un punct de referinţă pentru mulţi; un mister pentru alţii şi un vis plin de contradicţii şi contraste pentru cei care o iubesc sau o critică. "Suite Havana” este reprezentarea unei zile simple din viaţă a zece cubanezi obişnuiţi. Pentru a exprimă cinematografic cotidianul unei realităţi particulare şi unice nu se folosesc nici interviuri, nici dialoguri, nici naraţiune, doar imagini, sunete şi muzică. Nu există doar o singură Havană, există multe Havane invizibile şi diferite în care se trăieşte.
Marţi, 5 mai 2009, ora 16:00 şi joi, 7 mai 2009, ora 18:00
TRES VECES DOS / DE TREI ORI DOI, Cuba, 2003, lungmetraj de ficţiune, 84 min. Regia: Pavel Giroud, Lester Hamlet şi Esteban Insausti
Sinopsis: Filmul prezintă trei poveşti. Povestea I "Flash”: Un tânăr fotograf se cutremură în faţă straniilor apariţii din lucrările sale, în timp ce pregăteşte expoziţia care îi va impulsiona carieră. Povestea II "Lila”: Aflând despre apropiată întoarcere a celui care a fost iubirea tinereţii sale, Lila este cuprinsă de amintiri. Povestea III "Lumina rosie”: Două personaje solitare suplinesc inexistentă dragostei cu fantezii sexuale, până în momentul în care întâmplarea le face să se întâlnească la lumina roşie a unui semafor.
Marţi, 5 mai 2009, ora 18:00 şi joi, 7 mai 2009, ora 20:00
HELLO, HEMINGWAY, Cuba, 1990, lungmetraj de ficţiune, 90 min.
Regia: Fernando Perez
Sinopsis: Acţiunea filmului se situează în anii '50 şi ne prezintă povestea de dragoste dintre doi tineri studenţi cubanezi. Entuziasmata de literatură nord-americană, datorită lecturii cărţii "Batranul şi marea” de Hemingway, Lariţă visează să scape de sărăcie şi să meargă să studieze în Statele Unite. Pe de altă parte, Victor este mai îngrijorat de aspectele politice din Cuba şi de nedreptatea socială.
Marţi, 5 mai 2009, ora 20:00 şi miercuri, 6 mai 2009, ora 15:30
PAGINAS DEL DIARIO DE MAURICIO / PAGINI DIN JURNALUL LUI MAURICIO
Cuba-Spania, 2006, lungmetraj de ficţiune, 135 min.
Regia: Manuel Perez Paredes
Sinopsis: Havana, luna septembrie a anului 2000. Mauricio împlineşte 70 de ani. Un om care a rămas singur şi devastat odată cu pierderea neaşteptată a soţiei sale. Istoria este povestită prin intermediul unei treceri în revistă a trăirilor din ultimii 12 ani ai existenţei sale, îmbinându-se retrospective şi fapte din prezent, care abordează momentele-cheie ce i-au definit drumul către acea zi. Se întrepătrund dimensiunile personale şi contextul social al ultimei decade a secolului XX cubanez, marcat de profunde schimbări politice, economice şi sociale, care au schimbat bazele etice şi umane ale acestor generaţii apărute pe scena noului mileniu.
Miercuri, 6 mai 2009, ora 18:00
UN PARAISO BAJO LAS ESTRELLAS / UN PARADIS SUB STELE
Sinopsis: Filmul prezintă trei poveşti. Povestea I "Flash”: Un tânăr fotograf se cutremură în faţă straniilor apariţii din lucrările sale, în timp ce pregăteşte expoziţia care îi va impulsiona carieră. Povestea II "Lila”: Aflând despre apropiată întoarcere a celui care a fost iubirea tinereţii sale, Lila este cuprinsă de amintiri. Povestea III "Lumina rosie”: Două personaje solitare suplinesc inexistentă dragostei cu fantezii sexuale, până în momentul în care întâmplarea le face să se întâlnească la lumina roşie a unui semafor.
Marţi, 5 mai 2009, ora 18:00 şi joi, 7 mai 2009, ora 20:00
HELLO, HEMINGWAY, Cuba, 1990, lungmetraj de ficţiune, 90 min.
Regia: Fernando Perez
Sinopsis: Acţiunea filmului se situează în anii '50 şi ne prezintă povestea de dragoste dintre doi tineri studenţi cubanezi. Entuziasmata de literatură nord-americană, datorită lecturii cărţii "Batranul şi marea” de Hemingway, Lariţă visează să scape de sărăcie şi să meargă să studieze în Statele Unite. Pe de altă parte, Victor este mai îngrijorat de aspectele politice din Cuba şi de nedreptatea socială.
Marţi, 5 mai 2009, ora 20:00 şi miercuri, 6 mai 2009, ora 15:30
PAGINAS DEL DIARIO DE MAURICIO / PAGINI DIN JURNALUL LUI MAURICIO
Cuba-Spania, 2006, lungmetraj de ficţiune, 135 min.
Regia: Manuel Perez Paredes
Sinopsis: Havana, luna septembrie a anului 2000. Mauricio împlineşte 70 de ani. Un om care a rămas singur şi devastat odată cu pierderea neaşteptată a soţiei sale. Istoria este povestită prin intermediul unei treceri în revistă a trăirilor din ultimii 12 ani ai existenţei sale, îmbinându-se retrospective şi fapte din prezent, care abordează momentele-cheie ce i-au definit drumul către acea zi. Se întrepătrund dimensiunile personale şi contextul social al ultimei decade a secolului XX cubanez, marcat de profunde schimbări politice, economice şi sociale, care au schimbat bazele etice şi umane ale acestor generaţii apărute pe scena noului mileniu.
Miercuri, 6 mai 2009, ora 18:00
UN PARAISO BAJO LAS ESTRELLAS / UN PARADIS SUB STELE
Cuba-Spania, 1999, lungmetraj de ficţiune, 90 min.
Regia: Gerardo Chijona
Sinopsis: Frumoasa Sissy îşi doreşte să ajungă artistă a miticului cabaret "El Tropicana", la fel că şi mamă să. Din nefericire, tatăl ei, CA¡ndido, camionagiu, se opune vehement acestei idei şi nici nu vrea să audă vorbindu-se despre asta. Într-o zi, Canndido îl accidentează pe tânărul Sergito, de care se îndrăgosteşte Sissy. Sergito are o singură aluniţă, care provoacă cele mai diverse complicaţii şi descoperiri.
Miercuri, 6 mai 2009, oră 20:00 şi joi, 7 mai 2009, oră 15:30
ROBLE DE OLOR / AROME TARI
Cuba-Spania-Franta, 2003, lungmetraj de ficţiune, 135 min.
Regia: Rigoberto Lopez Pego
Sinopsis: Prima jumătate a secolului XIX, zonă Caraibelor. O femeie de culoare, frumoasă şi distinsă din Haiti şi un comerciant german, romantic, sunt eroii poveştii de dragoste care a făcut să rodească plantaţia cea mai bogată din Cuba: Angerona. Ursula Lambert şi Cornelio Souchay sunt ceva mai mult decât două culturi care s-au întâlnit, două identităţi, două moduri de a privi viaţa. Dragostea este o utopie condamnată, care luptă pentru consumarea unui destin, acela al unei mari plantaţii: Angerona, pentru frumuseţea şi fragilitatea sa.
Regia: Gerardo Chijona
Sinopsis: Frumoasa Sissy îşi doreşte să ajungă artistă a miticului cabaret "El Tropicana", la fel că şi mamă să. Din nefericire, tatăl ei, CA¡ndido, camionagiu, se opune vehement acestei idei şi nici nu vrea să audă vorbindu-se despre asta. Într-o zi, Canndido îl accidentează pe tânărul Sergito, de care se îndrăgosteşte Sissy. Sergito are o singură aluniţă, care provoacă cele mai diverse complicaţii şi descoperiri.
Miercuri, 6 mai 2009, oră 20:00 şi joi, 7 mai 2009, oră 15:30
ROBLE DE OLOR / AROME TARI
Cuba-Spania-Franta, 2003, lungmetraj de ficţiune, 135 min.
Regia: Rigoberto Lopez Pego
Sinopsis: Prima jumătate a secolului XIX, zonă Caraibelor. O femeie de culoare, frumoasă şi distinsă din Haiti şi un comerciant german, romantic, sunt eroii poveştii de dragoste care a făcut să rodească plantaţia cea mai bogată din Cuba: Angerona. Ursula Lambert şi Cornelio Souchay sunt ceva mai mult decât două culturi care s-au întâlnit, două identităţi, două moduri de a privi viaţa. Dragostea este o utopie condamnată, care luptă pentru consumarea unui destin, acela al unei mari plantaţii: Angerona, pentru frumuseţea şi fragilitatea sa.
"Reintalnirea" cu Nikita Mihalkov a avut loc in urma cu doi ani, intr-o sambata fierbinte din "calendarul" meu afectiv (14 aprilie), undeva intr-o sala arhiplina a cinematografului Scala, in timpul festivalului "bebe" denumit B-EST. O reintalnire fizica si... filmica. Am sa trec peste momentele usor penibile de la conferinta de presa si de la proiectia ratata a filmului "Soarele inselator" despre care puteti citi aiciNu intamplator am ales termenul "reintalnire", care este atat de specific si de frumos ilustrat tematic in cinematografia lui Mihalkov! Editorialul lui CTP din preziua intalnirii cu regizorul rus, masterclass-ul fascinant de a doua zi de la TNB, precum si "Soarele..." care mi-a "inselat" putin asteptarile de sub-titlu, evident nu cele de sub-inteles, au fost tot atatea motive sa ma bucur de acele momente cu o intensitate si aducere-aminte demne de "asternut" pe blog, aici si acum.
In recentele seri am revazut "Soarele inselator", de fapt am completat vizionarea din urma cu doi ani, la care am adaugat experienta documentara din "Anna - de la 6 la 18". Avand in minte si celelalte filme importante ale lui Mihalkov, printre care merita mentionate Sclava iubirii, Ochi negri, O zi din viata lui Oblomov, Urga sau Piesa neterminata pentru pianina mecanica, mi-am propus sa adresez "imaginar" cateva intrebari omului si regizorului Nikita Mihalkov. O trufie din cale-afara, intr-adevar! E un exercitiu de imaginatie, as zice. Este vorba de aceleasi intrebari ca in "Anna - de la 6 la 18", iar raspunsurile se afla in fiecare film pe care l-a regizat, nu in ultimul rand in optiunile politice mai mult sau mai putin fatise si in "pozitia" pe care o ocupa din nou in cadrul Uniunii Cineastilor Rusi. Nici noi nu ducem lipsa de un astfel de exemplu de om "viteaz", care acum insista ca e "nemuritor".
In afara de toate aceste futilitati si parti-pris-uri politice, la fel megalomaniile de artist din titlurile date de altii precum "Spielberg al Rusiei", Mihalkov ramane un regizor care lasa "descoperit" un om cu o sensibilitate speciala si care transmite in filmele sale emotie si energie de viata, o bucurie si un umor proprii de a retrai o istorie, pe care totusi Nikita-patriotul, fiul lui Sergey Mihalkov (autor de povesti pentru copii si de imn de stat), este constient ca nu o mai poate recupera in realitate, ci in arta. Arta filmului, vasazica. Reintalnirea este, deci, pentru Mihalkov sinonima cu memoria si melancolia familiei si a tarii din care provine.
"Un film contemporan nu e unul la care sa te duci obligatoriu in blugi si adidasi. Un lungmetraj poate fi si despre Neanderthal, despre fiintele umane de atunci. In general, toate intrebarile omenirii s-au pus cu multi ani in urma. Doar ca, cu timpul, s-au schimbat raspunsurile, in functie de starea morala a umanitatii si asa mai departe. Numai ca eu nu dau raspunsuri. Pentru mine e interesant sa caut raspunsuri impreuna cu spectatorii".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
