Se vorbeşte de vreo 5-6 ani de regizori tineri, de noul val românesc de filme. Francezii şi apoi întreaga Europa vor crea începând din anii '60 astfel de "şcoli" de film, ulterior premiate şi intrate în istorie, mai cu seamă datorită omogenităţii limbajului, a discursului în genere.
La Nouvelle Vague Roumain, în traducere liberă Noul Val "vag" (sic) Românesc, apărut cu întârziere de aproape 4 decenii din motive istorice cunoscute, dar nu total justificate, se caracterizează în special prin eterogenitatea regizorilor, fapt vizibil în construcţia fiecăruia dintre ei (tonalitate şi temă). Avem şi un lider care, nefiind luat de val, a reuşit să (se) impună prin filmele sale, cu excepţia poate ultimului film în care "Restul e tăcere", un stil şi un umor rafinat, intelectualizat fără să "deranjeze". E vorba desigur de Nae Caranfil. Remarcile mele vin că urmare a unor constatări şi îşi pot găsi bineînţeles contra-argumente, fapt pentru care va provoc cu amabilitate la discuţii.
Încă un (alt) film din noul val românesc pe nume "Elevator" care, din nefericire, în loc să "urce" odată cu aşteptările unora dintre noi, ne conduce spre un final "căutat" parcă şi care ar fi putut lipsi cu desăvârşire. Meritorii pentru acest film sunt investiţia şi prestaţia protagoniştilor, în special a Iuliei Verdeş. Pesemne că se pot face şi filme care încearcă să spună ceva, fără prea multă sforţare la case de producţie sau la mult mai "celebrul" concurs CNC.
Cu o calitate a imaginii şi o austeritate a spaţiului întâlnite numai la filmele de scurt-metraj de la CineMaiubit, "Elevator" are pretenţia unui lungmetraj care e bun în intenţiile de scenariu şi regie, dar se dovedeşte a fi doar un film independent care trebuie şi merită să fie bifat în filmografia mai tinerilor noştri regizori, în speţă George Dorobantu. Nimic mai mult....
Când e vorba de un debut rezgizoral, critica de orice fel trebuie să fie echilibrată, nicidecum lipsită de argument şi părtinitoare. Ca şi în cazul filmului "Moartea domnului Lazarescu", exponenţial pentru generaţia să, "Elevator" îşi are sursa principală într-un eveniment real pe care regizorul ni l-a precizat după proiecţie. S-ar fi cuvenit menţionarea cu titlu de omagiu la începutul sau la sfârşitul filmului a nefericitului eveniment din Londra. Observ că genul acesta de filme este aidoma insertului de 1 minut şi jumătate din ştirea de la jurnalul TV. Nu ştiu dacă e bine sau rău acest lucru, însă se confirmă că "viaţa bate filmul". Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în urmă cu 1-2 săptămâni când am aflat cu toţii de moartea unui pacient în condiţiile similare prezentate în filmul lui Cristi Puiu. Curios totuşi că toate comentariile venite ulterior din spaţiul media au insistat pe similitudinea cu ficţiunea, neprecizand în nicun fel adevărata "referinţă" din realitatea din care s-a inspirat şi Cristi Puiu.
De obicei, recomandarea pentru un film se face cu.. "căldură", însă aş fi mai circumspect în cazul "Elevator" -ului pentru tensiunea şi spaţiul sufocant care "traversează" întregul film. Te intrigă de la început, îţi creează pe parcurs o stare de dispreţ pentru "necesităţile fiziologice" pe care cei doi ni le sugerează destul de puternic şi, partea bună a filmului, "mişcarea lentă" a camerei din a două parte când simţi compasiune, sperând totuşi că vor scăpa din propria neputinţă. Evident acest lucru nu se întâmplă, de vreme ce nici în realitate nimeni nu îi "aude". El nu este "auzit" de părinţii săi, nu este înţeles, de unde şi încapacitatea lui de a descrie la rugăminţile insistente ale fetei "cum e s-o faci pentru prima data". Ea, interpretată de Iulia Verdeş cu un potenţial dramatic evident, este curioasă, vrea să "audă" ceea ce încă nu a experimentat, este inocenţă şi acţionează atipic atunci când se furişează pentru a mânca singură sandvişul din rucsac. Aici scenariul "scârţâie"pentru că vorbele şi acţiunile lui sunt cumva ale ei şi viceversa.
Un "minus" al filmului este senzaţia pe care mi-a transmis-o regizorul de a spune lucrurile pe care mi le-aş fi dorit să le aud. Bucuria aproape sexuală şi afirmaţia tânărului în momentul când tânăra se duce în colţul "ştiut" pentru a urina sunt cel puţin ciudate şi deplasate ca demers regizoral.
În linii mari, "Elevator" nu este neapărat un film de văzut, cu atât mai puţin de revăzut, dar are pretextul debutului şi înţelegerea mea pentru ce-ar fi vrut să spună şi nu a reuşit. Premiul de la TIFF pentru debut regizoral nu trebuie trecut totuşi cu vederea.
Trimiteți un comentariu