CINEFAN: 2009

Le Voyage de ballone rouge, de Iulia Alexandra Voicu

"Filmul surprinde, într-o manieră boemă, o lume a artiştilor: Juliette Binoche interpretează rolul unei mame singure (ce ia parte la realizarea unor spectacole cu marionete), care îşi creşte copilul, pe Simon, cu ajutorul lui Song, o tânără chinezoaică, studentă la film în Franţa [...]

Relaţia dintre băieţel si tânăra care are grijă de el este una de prietenie între doi oameni de vârste diferite, dar uniţi prin călătoria balonului roşu: Song realizează un filmuleţ cu Simon şi balonul roşu, Simon este urmărit de balonul roşu (la staţia de metrou, în metrou, acasă, la muzeu - unde vede balonul pictat într-un tablou, apoi îl zăreşte deasupra muzeului etc.)"

Realistul Maurice Pialat, de Andrei Rus

"Din convingerea că cinematografia e mai fascinantă prin ceea ce ascunde decât prin ce arată, evită să-şi înceapă filmele cu tipul de expoziţiune în care nu se întâmplă nimic până când aflăm cinece- cum, aşa cum refuză să-şi gândească protagoniştii ca puzzle-uri din care nu lipseşte nicio piesă – adică să-i facă bidimensionali, să-i schematizeze. Mai mult, cineaştii belgieni îşi încurajează actorii să nu „joace”, fiindcă dezaprobă tendinţa de a reduce o varietate infinită de chipuri la câteva expresii uşor de descifrat. [...]

Pe Pialat îl deosebeşte de regizorii „Nouvelle Vague” şi o altă caracteristică importantă, acesta nefiind un cinefil înrăit şi necitând în niciunul dintre filmele sale alte creaţii iubite aparţinând celei de-a şaptea arte. De fapt, aşa cum prietenul şi
„rivalul” de o viaţă, regizorul Claude Berri, declara într-o intervenţie televizată, Maurice Pialat a apărut asemenea unei comete în peisajul cinematografiei franceze a anilor ’60, venind de nicăieri şi părând incapabil să producă „urmaşi artistici”, într-o era interesată de un tip de cinema îmbibat de persoana autorilor.[...]

De multe ori, Pialat nu le spunea actorilor când sunt filmaţi şi când nu. Deşi scenariile sale erau extrem de minuţios scrise, fiind detaliate la milimetru, aproape întotdeauna se improviza în timpul filmării, toţi participanţii (inclusiv tehnicienii sau secretara de platou) fiind invitaţi de acesta să fie în permanenţă prezenţi psihic şi să îşi aducă aportul personal asupra operei. Existau, de asemenea, zile întregi în care nu se trăgea nici măcar un cadru. Dacă Pialat nu se simţea inspirat de ceva din exterior, pur şi simplu, deşi înconjurat de o echipă întreagă, oprea temporar filmarea. Pentru el, realizarea unui film implica inspiraţie, spontaneitate şi o contribuţie puternică din
partea actorilor"

20 de ani....20 de epitafuri

Judecată pentru cizmar!

Veniţi cu noi! Fără violentă! Soldaţii ne sunt fraţi.

Români, nu cedaţi!

Să nu uităm Timişoara!

Nu plângeţi! Nu pentru lacrimi s-au jertfit!

Tineri, trebuie şi putem să salvăm această NAŢIUNE.

Dacii râdeau de moarte şi erau liberi.

Armata e cu noi!

Feriţi-vă de Demagogie şi Dictator. Vox Populi, Vox Dei.

Nu ne temem, victorie Poporului Unit!

Solii Timişoarei: ”Vom reveni pe inserat”

Luptăm până la capăt!

TIMIŞOARA.

Să nu ne temem, jos tiranii!

Nu trageţi în popor!

De Crăciun ne-am luat raţia de libertate!

Veniţi cu noi. Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!

Libertate te iubim / Ori învingem, ori murim!

"Dulce ca mierea e glonţul Patriei / Pentru Ea şi pentru voi ne-am jertfit!”

Se aud gloanţe, fluturi nevăzuţi ce vor să se întoarcă în viermele ce-a ros Patria.

Îngerul necesar: Lupta Albului împotriva Albastrului

Am vrut să fac un film rece, farmaceutic, impecabil vizual, aproape fără emoţii. Nu am o relaţie prea bună cu România de azi, aşa că, deliberat şi oarecum programatic nu am vrut s-o arăt în filmul meu. Mă interesează cu totul alte lucruri decît feliile de realitate. Sunt ataşat de fotografie şi de artă contemporană, mai ales de cea conceptuală, deci e cumva normal la un moment dat, să încerc să ilustrez un concept. În acest demers, îmi place să cred că ironia este una din figurile de stil care mă caracterizează. Vizualul e pe primul loc în preocupările mele. Actoria clasică, în accepţiunea curentă a termenului, nu mă interesează. Nu voi face niciodată filme “de actori”. Mă interesează prezenţa unui individ mai mult decît jocul său.

Acest lung citat al regizorului Gheorghe Preda ar putea fi un comentariu mai mult decât necesar pentru filmul său de debut, Îngerul necesar. Dacă începi să vezi acest film de la început şi reuşeşti să îl pătrunzi, concluzia ar fi că timpul scurs (90 de minute standard) nu este atât de necesar. Şi totuşi ce este necesar în acest film? Subiectul, actorii, spectatorii, criticii, posteritatea? Ei bine niciunul dintre categoriile menţionate! Să stabilim un lucru de la început: Gheorghe, zis şi Gică, Preda nu este ca majoritatea regizorilor români apăruţi în ultima decadă cu poveşti de un realism izbitor, teme din comunism, avorturi (Puiu, Mungiu, Giurgiu şi Co.) sau descrieri de personalităţi (Nicolaescu), moravuri (Nae Caranfil).

Preda este Gică… contra. În Îngerul necesar, Albul se ia la “trântă” cu Albastru, vasăzică Ordinea, Liniştea, autismul, personalitatea sucumbată în camera minţii de un alb “rece, farmaceutic”, iar toate laolaltă se află sub pericolul unui Albastru necunoscut (scrisori anonime, mesaje pe ziduri, voci). Pasiunea lui Preda pentru vizual, muzică şi minimalismul cel mai feroce sunt mărcile acestui film, în mare parte un rebut. Pardon, ar fi trebuit să scriu debut?

Mi s-ar fi părut normal să încep cu un sinopsis, un subiect pe înţelesul tuturor pentru a va stârni un minim interes pentru lumea lui Preda din Îngerul necesar. Dacă regizorul nu a vrut să facă acest efort, va rog să îmi permiteţi să îi întorc favorul estetic. Aşa-i la Preda, deh. În definitiv, filmul se rezumă la un act artistic, un exerciţiu de imagine în care cadrele sunt bine structurate, iar tonalităţile de culori naturale, calde, clasice nu te pot lăsa totuşi indeferent. Totuşi aş fi vrut mai mult de la acest film care seamănă, se inspiră şi “respiră” mult a David Lynch.

Cu alura lui de intelectual francez (master la Sorbona) şi înfăţişarea unui artist neînţeles, Preda caută o perfecţiune în tot acest film, pornind chiar de la numele personajului principal feminin (Ana), însă simetria (recte, palindromia) dorită se dovedeşte a fi un deserviciu pentru spectator. Nu acelaşi lucru se întâmplă pentru egoul lui Preda care trăieşte “sub un clopot de sticlă”, limitându-se la o viziune strict personală asupra disconfortului din exterior: elementul albastru care subjugă o conştiinţă pură, albă, dar şi schizoidală, şubredă (act artistic ratat, o relaţie neîmplinită cu partenerul, violenţa fizică din partea mamei).

Emoţia şi tensiunea lipsesc cu desăvârşire, iar dialogul “scârţâie” serios (de pildă, Ana îi răspunde mamei: “daca mă gândesc câţi ani împlinesc, mă apucă dracii”) pentru cât de atent este Preda cu imaginea şi neatent în mod grosolan cu audienţa inteligentă şi receptivă la mesaj în mod aprioric. Preda nu ştie încă să transmită, vede numai ce vrea (egoism şi nuanţă de umor în detaliul vestimentar pe fond alb intitulat “Preda Porter”, fantezie erotică prin prezenţa în fundal a unui tablou reprezentând un falus, asistentele medicale care vorbesc în ungureşte etc.) şi aduce breslei UNATC primul film din categoria “thriller-psihologic”. Oare chiar era necesar?

Absurd şi magie în animaţia lui Jan Svankmajer

Jan Svankmejer s-a născut la Praga în 1934 şi s-a dedicat iniţial teatrului, studiind la Academia de Arte Scenografice din oraşul natal. De aici şi până la a deveni artist grafic nu fost decât o chestiune de timp, energia creatoare şi resorturile interioare plurivalente găsindu-şi extensii în cinematografia animată. De fapt, Svankmejer şi-a dobândit consacrarea printre profesionişti şi ulterior în rândul marelui public datorită animaţiei. Prima lucrare în acest domeniu datează încă din 1964 şi se numeşte Ultimul truc (Poslední trik până Schwarcewalldea): doi magicieni, Mr. Schwarzwald şi Mr.Edgar, dau proba proprilor virtuozităţi în domeniu, fapt ce conduce la o dispută cu un final violent.

Între 1964 şi 1972, Svankmajer realizează an de an 14 scurt metraje, până când este forţat de către stat să se oprească din lucru, datorită prestigiului în creştere şi conţinutului din ce în ce mai riscant pe care creaţiile sale le-ar fi putut provoca în rândul audienţei. Această interdicţie a durat până în 1980, când a apărut Prăbuşirea Casei Usher (Zá¡nik domu Usheru), adaptare după opera omonimă a autorului preferat Edgar Allan Poe.

În filmele sale, Svankmajer lucrează cu marionete, folosind tehnica stop-motion. Cu toate acestea, a folosit, de asemenea, actori reali, maşini, figuri din lut, scheletele de animale şi multe alte lucruri. Svankmajer rămâne un artist al stărilor ambigue, fapt ce nu îl împiedică să aibă un oarecare simţ al umorului. Acesta a fost inspirat de lucrările lui Edgar Allan Poe (Prăbuşirea Casei Usher), Lewis Carroll, Johann Wolfgang Goethe, gândurile filosofice ale Marchizului de Sade, printre altele…

Articol complet pe mixul de cultura

Eveniment: Radu Igaszag la NEXT

Editia din aceasta luna a CineClubului NexT va avea loc pe 30 noiembrie si se va desfasura in cadrul Festivalului Filmului Francez (26 noiembrie - 3 decembrie). Evenimentul va avea loc incepand cu ora 19.00, la Cinema Elvira Popescu din Bucuresti.

CineClubul NexT va prezenta luna aceasta nu un film, ci sase, toate de animatie, in regia lui Piotr Kamler: proiectia va fi deschisa de 5 scurt metraje – Coeur de secours (1973), Le Pas (1975), Une mission éphémère (1993), L’Araignéléphant (1967), Le Labyrinthe (1969) si se va incheia cu lung metrajul Chronopolis (coproductie Franta-Polonia,1982).

Invitatul special al CineClubului este regizorul Radu Igazsag, castigatorul din 1985 al prestigiosului premiu de la Hiroshima pentru filmul de animatie Fotografii de familie (1983).

Radu Igazsag este cunoscut publicului cinefil pentru productii precum Caligrafie (1982) - co-regizat alaturi de Zeno Bogdanescu, Olimpiu Bandalac, Lajos Nagy, Tocirea (1985), Babel (1992) – film experimental regizat impreuna cu Alexandru Solomon, Boborul (2004) - Premiul pentru imagine (Vivi Dragan Vasile) si interpretare (Victor Rebengiuc) la Festivalul Anonimul in 2004 si la Festivalul Alter-Native de la Targul Mures. In 2007, Radu Igazsag si-a lansat lung metrajul O scurta poveste - o antologie a filmului de animatie romanesc de la inceputuri pana in 1990 [...]

Dupa proiectie, publicul este invitat la o dezbatere pe marginea filmului moderata de Andrei Gorzo.

CineClubul NexT este o initiativa a Societatii Culturale NexT, infiintata in memoria regizorului Cristian Nemescu si a sound-designer-ului Andrei Toncu. Aparitia CineClubului NexT vine din dorinta Societatii Culturale NexT de a sprijini si indruma reprezentantii foarte tinerei generatii de cineasti romani la inceputul carierei lor, dar si de a contribui la readucerea publicului in salile de cinema cu ajutorul unor evenimente care sa gazduiasca atat filme foarte bune cat si invitati cat mai interesanti.

CineClubul NexT este un eveniment lunar. In fiecare editie a CineClubului va fi proiectat un film, pe baza caruia se va crea un dialog intre public si invitatul special. Discutia va fi moderata de un critic de film si va dura minim 30 de minute.

Sursa: bucuresti.24fun.ro

Festivalul Filmului Francez (26 noiembrie-3 decembrie)

Festivalul Filmului Francez o aduce anul acesta în prim plan pe Charlotte Gainsbourg, câştigătoarea Premiului de interpretare de la Cannes de anul acesta, face o Noapte a filmului fantastic (cu producţii fantastice, SF şi de groază) şi o invită pe actriţa şi recent regizoarea Fanny Ardant.

Cea de-a 14-a ediţie a Festivalul Filmului Francez va avea loc la Bucureşti între 26 noiembrie şi 3 decembrie 2009, în trei săli de cinema: Cinema Studio (Bd. Magheru 29), Cinema Elvira Popescu (Bd. Dacia 77) şi Cinema Europa (Calea Moşilor 127).

Deschiderea festivalului se va face cu filmul Cendres et Sang/CENUŞĂ ŞI SÂNGE, de Fanny Ardant, invitata specială a festivalului, iar la gala de închidere a evenimentului se va proiecta Le Concert/Concertul, de Radu Mihăileanu.

Un focus pe filmografia lui Charles Berling va completa această ediţie a festivalului.

Organizatorii promit peste 40 de lungmetraje şi peste 20 de scurtmetraje în cele opt zile de festival.

Sursa: cinemagia

Programul festivalului in format pdf poate fi vizualizat aici

Mana lui Dumnezeu si iluzia

O mana poate sa schimbe istoria lumii, in bine sau in rau. De la imagini cosmice fascinante denumite de astronomi "mana lui Dumnezeu" sau "ochiul lui Dumnezeu" si pana la evenimente mundane intrate in legenda, mana s-a detasat de corpul fizic si a aprins imaginatia oamenilor. In fotbal, de pilda, "mana lui Dumnezeu" este o sintagma care defineste si il personalizeaza pe Diego Armando Maradona, autorul celebrului gol marcat cu mana la meciul cu Anglia, din sferturile de finala ale Cupei Mondiale din Mexic (1986), in finala cu Anglia. Recent, Les Bleus au supravieţuit contra Irlandei, datorita lui Thierry Henry care a dat o mana sacra de ajutor echipei naţionale.

Nu degeaba in Vechiul Testament, cand se face aluzie la mana lui Dumnezeu, acest simbol prezinta divinitatea in deplina ei putere: mana lui Dumnezeu creeaza, ocroteste, sau daca se opune, nimiceste. Ti-a pus Dumnezeu mana-n cap se zice in vorbirea uzuala, cand ai mult noroc si iti merge bine.

In limba latina, manus (mana, autoritate, putere) deriva din manipulus care desemneaza o structura organizatorica militara de 200 de oameni. Manipulul era usor de condus, comandat, mânuit, manipulat prin voce si semnale. Sensul de manipulare a ramas neschimbat pana în zilele noastre, insemnand posibilitatea de a deplasa, a muta, a conduce ceva.

Ce s-a intamplat in ziua de 26 luna curenta cu mana presedintelui pe obrazul unui copil? Imagini pe toate posturile, venite via Internet, impanzeau monitoarele si ecranele din gospodariile tuturor pentru a arunca o mana "montata" (video editata) de un dumnezeu in carne si oase, a carui minte si tehnica agresiva, manipulatorie vrea sa ne inunde constiintele. Fiecare are de ales, de judecat ce este adevarat sau fals in toata aceasta regie la care multi creatori de film jinduiesc: tehnica, arta, manipulare pentru un public cat mai variat. Oare "trucaj" inseamna si "jocul de-a adevarul" (true?!).

Cert este pentru mine un singur lucru: marii regizori si cei minori ar trebui sa renunte la arta lor de a ne impresiona, de a ne spune povesti mai mult sau mai putin adevarate in fata acestei regii romanesti infatisate in cateva secunde cu o marioneta sentimentala reprezentata de copilul din public. Aici avem filmul perfect, monteurul si regizorul in aceeasi persoana, un Oscar mult visat. Revin cu o afirmatie dintr-un documentar marca Louis Malle: Viata este o iluzie. Si mana, imi vine sa adaug.

Michael Jackson – This Is It

Realizat de Kenny Ortega, ultimul coregraf şi consilier artistic al lui Michael Jackson, filmul This Is It (Asta-i tot) oferă o reconstituire a seriei de 50 de spectacole pe care (auto) intitulatul Rege al muzicii pop ar fi trebuit să le susţină la Londra (Arena O2) începând din 13 iulie 2009. Concertul nu a avut mai loc şi întreaga lume a aflat pe 25 iunie vestea care a făcut că timpul să se oprească, chiar şi pentru o secundă. Cum? Ce? A murit? … a fost primul impuls de stupefacţie din partea fanilor şi a celor care auziseră numai şi în treacăt de un anume Michael Jackson.

De la concertul de la Madison Square Garden din 2001, când s-au împlinit 30 de ani de carieră solo, Michael Jackson dispăruse din atenţia fanilor pentru a fi aruncat din nou între zidurile tribunalelor, acolo unde părea că fusese dată o sentinţă deculpabilizantă cu mai bine de 10 ani în urmă. Revenirea sa a fost din nou amânată şi cariera pusă serios sub semnul întrebării. Reportaje, camere de filmat, flash-uri insistente, imagini dintr-un trecut “black or white”. La un moment dat, vine sentinţa şi capetele de acuzare cad rând pe rând: not guilty, not guilty, not guilty. Din elicoptere se zăreşte o maşină cu geamuri fumurii care pleacă în trombă pe aleea principală. Apoi ieşirea lui MJ pentru totdeauna din paradisul pe care îl crease, denumit Neverland, şi aceleaşi “no more’s” cu faţa desfigurată de operaţiile unei boli necruţătoare, vitiligo, ca în “thriller”-ul imaginat de John Landis în anul de graţie 1983.

Revenirea. Una dintre puţinele promovări legate de concertul live This Is It a fost conferinţa de presă din 5 martie 2009, de fapt ultima apariţie a lui MJ în public. Lumea aştepta din vorbele sale confirmarea că istoria continuă şi nu lasă urme adânci pe chipul martirizat al unui Peter Pan modern.

“Vreau doar să spun că acestea vor fi ultimele mele concerte în Londra. Când spun ultimele, vorbesc serios. Voi interpreta melodiile pe care fanii mei vor să le audă. Va fi ultima cădere a cortinei. Vă aştept în iulie şi vă iubesc. Chiar vă iubesc. Trebuie să ştiţi asta. Va iubesc din adâncul sufletului meu.”

În dimineaţa zilei de 25 iunie 2009, Michael Jackson a suferit un stop cardiac la domiciliul sau din Holmby Hills, Los Angeles. Linişte, doliu, mărturii, aduceri aminte, regrete, laude, influenţe în muzică şi arhive tv care au rulat zile în şir pe toate posturile din lume. Larry King însuşi a produs o serie de emisiuni zilnice pe postul CNN cu momente şi oameni din imediata apropiere a megastarului. Urmează un memorial decent, criticat de presa ipocrită pentru lipsă de strălucire, stângăcie în organizare şi sobrietate. O, sancta simplicitas!

În iulie 2009, compania Sony se hotăreşte să realizeze un film care să aibă la bază ultimele zile de repetiţii din concertul care nu a mai avut loc. Lansarea a avut loc simultan pe 28 octombrie în întreaga lume, inclusiv în România, pentru a aduce timp de două săptămâni omagiu unui om a cărui viaţă a fost dedicată în mare parte muzicii şi dansului.

This Is It – filmul este mai mult un concert, prea puţin un documentar muzical, din care rămâi cu o pledoarie pentru viaţă, iubire şi sentimente care să ne facă pe toţi mai apropiaţi. Reţeta filmului nu este în stil american, cu devize şi texte lacrimogene inutile. Muzica trece dincolo de camera de filmat, de ecran, şi ajunge la spectatorul din primul până la ultimul rând în acorduri de baladă (Man in the Mirror, The Way You Make Me Feel), revoltă (Bad, Beat It, They Don’t Care About Us, Earth Song) şi ritmuri de dans electrizant (Smooth Criminal, Thriller).

This Is It este o redescoperire a talentului imens, a vitalităţii cu care Michael lucra alături de cântăreţii ce făceau backing vocals, dansatorii, membrii orchestrei, coregrafii pentru a crea un spectacol al generaţiei 2000. Aproape tot ce ştiam despre arhicunoscutele videoclipuri conceptuale din ‘80 şi ‘90 capătă noi dimensiuni vizuale, de remasterizare audio şi de producţie. Un proiect finalizat îmi place să cred la timp pentru a fi scos cândva la lumină, o dată cu un sequel de încă 2 h anunţat de regizorul Kenny Ortega.

În timpul celor 105 minute, cât ţine filmul, imaginea din jurul starului este una a unui vizionar încăpăţânat care nu îşi pierde simţul umorului. Este un perfecţionist care ştie ce vrea şi care nu este dispus să facă compromisuri.

Acest film-concert ne arată ce urma să fie turneul This Is It: o superproducţie cu proiecţii tridimensionale, cascadorii care sfidează gravitaţia, teme ecologice şi tehnologie multimedia. Vă recomand să vedeţi filmul până la sfârşit, absolut până la sfârşit, după genericele obositoare care nu anunţă nimic. Veţi avea o mare surpriză şi veţi fi printre aceia puţini la număr care l-au văzut în întregime.

La final, actriţa Elizabeth Taylor şi-a postat impresiile despre film pe Twitter:

Cel mai strălucit film pe care l-am văzut vreodată. Am plâns de fericire la vederea acestui dar oferit de Dumnezeu. Niciodată nu va mai exista nimeni ca el. Avem însă acest film care ne va aminti pentru totdeauna de acest om.

Lamb - Gabriel

I can fly
But I want his wings
I can shine even in the darkness
But I crave the light that he brings
Revel in the songs that he sings
My angel Gabriel

I can love
But I need his heart
I am strong even on my own
But from him I never want to part
He's been there since the very start
My angel Gabriel
My angel Gabriel

Bless the day he came to be
Angel's wings carried him to me
Heavenly
I can fly
But I want his wings
I can shine even in the darkness
But I crave the light that he brings
Revel in the songs that he sings
My angel Gabriel
My angel Gabriel
My angel Gabriel

Katalin Varga, o tragedie cu final neaşteptat

Filmul Katalin Varga, coproducţie româno-maghiaro-britanică în regia tânărului cinefil realizator Peter Strickland şi produsă de Tudor şi Oana Giurgiu, a avut premiera de gală joi 12 noiembrie la cinema Studio, în prezenţa echipei de filmare şi a actorilor Hilda Péter, Tibor Pálffy, László Mátray şi Melinda Kántor . Filmul a fost selecţionat în competiţia oficială a Festivalului de la Berlin, din 2009, unde a câştigat premiului Ursul de Argint pentru contribuţie artistică: sound design. De asemenea, a fost nominalizat la premiile Academiei Europene de Film, din 2009, pentru cel mai bun debut. Katalin Varga rulează de vineri 13 noiembrie în Bucureşti, la cinematografele Hollywood Multiplex şi Studio.

Katalin Varga este un film de artă, regizat în manieră minimalistă, plină de sensuri şi vizualitate, cum putem întâlni numai la Robert Bresson, Andrei Tarkovski, David Lynch, Béla Tarr sau Emir Kusturica. Această listă a regizorilor preferaţi este completată de regizorul Peter Strickland cu o capodoperă a lui Sergei Paradjanov, intitulată Tini Zabutykh Predkiv (Umbrele strămoşilor uitaţi).

Geneza filmului este o poveste de film în sine: Peter Strickland, de origine greacă, primeşte o moştenire de la bunica lui şi decide să facă un film cu banii aceia. Vor trece aproape patru ani până când visul va deveni realitate, după multiple încercări de a strânge fonduri şi dificultăţi de producţie din partea industriei britanice de film. Din acest motiv, întâlnirea lui Strickland cu Tudor Giurgiu a avut loc sub semnul bunei providenţe.

Subiectul: Cu 11 ani în urmă, unguroaica Katalin Varga a fost violată de către un bărbat necunoscut pe nume Antal. Din această nefericită experienţă s-a născut un băieţel pe nume Orbán, pe care femeia l-a crescut împreună cu soţul ei. Într-o zi adevărul iese la suprafaţa şi Katalin, împreună cu fiul ei, pornesc spre o destinaţie aparent necunoscută în căutarea Adevărului.

Katalin Varga este un personaj atipic, construit în cadre de o frumuseţe încântătoare. Katalina, interpretată de către Hilda Péter (actriţă a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca), poate fi uşor asemănată cu Vitoria Lipan pentru înstinctul sau justiţiar, care o împinge spre satul Miercurea Iadului pentru a-şi duce la capăt drama din urmă cu 11 ani, când a fost violată . “Pe cine dracu cauţi tu în Miercurea Iadului?”, întreabă fetele din zona locului. De-abia în final vom afla răspunsul.

Această asemănare între scenariul originar şi Baltagul sadovenian nu mi se pare deloc întâmplătoare, mai ales că în producţia filmului o contribuţie semnificativă a avut-o regizorul român Tudor Giurgiu. Plecarea Katalinei din căminul propriu, respinsă de soţul care nu îi poate accepta adevărul ascuns atâta vreme, va reprezenta pentru Katalina şi copilul ei Orbán o coborâre în Infern, un catabasis dulce-amar într-o atmosferă pastorală rău prevestitoare; o linişte a naturii şi ecouri din noaptea violului care o neliniştesc pe eroină şi împreună cu ea, pe noi spectatorii-martori.

Opţiunea scenaristului şi regizorului Peter Strickland răstoarnă structura clasică la care ne-am fi aşteptat. Tema umanistă a filmului, prestaţia actorilor, imaginea şi ritmul recomandă Katalin Varga pentru o carieră la festivalurile importante de film. Tăcerea personajelor şi coloana sonoră contribuie major la intrigă, în primul rând în relaţia dintre Katalin şi Zsigmond, soţul care refuză minciuna şi produsul acesteia.

Aceeaşi linişte interioară o însoţeşte pe Katalin în decizia sa de a se întoarce în locul unde a avut loc dezechilibrul din viaţa personală. Ea se află acum în situaţia de a îl restabili, cu o luciditate şi o seninătate pe chip absolut fascinante. Camera de filmat îşi urmăreşte personajul central cu răceală, din spate, cu distanţă impusă. Apare şi întrebarea: de ce aşa? Răspunsul tot la finalul filmului.

Ecourile în cele mai importante publicaţii, precum The Times, The Guardian, The Telegraph sau Le Figaro au aşezat filmul în categoria celor mai bune realizări din acest an. Iată câteva păreri din partea criticii:

“Dacă cinema-ul este arta feţelor, cum spunea Dreyer, Katalin Varga le oferă pe cele mai magnifice începând cu cea a Hildei Péter, actriţă de teatru de origine romană de o intensitate fascinantă. Ea trece prin film precum o forţă, răscolind pământul şi cerul, tulburând pacea pe care o credea dobândită, uitarea care acoperise greşeală, şi prezentând la un nivel înalt chestiunea justiţiei, durerii şi a reparaţiilor” (Le Figaro);

“O poveste despre violenţă şi răzbunare desfăşurată într-o superbă zonă rurală din România, care, asemeni operei lui Dostoievski, te captivează. Un film a cărui strălucire vine din interior” (The Guardian).

Cinematografia a fost mereu o călătorie, câteodată atât de intensă, încât sper să pot provoca şi eu una spectatorului. Prea multe filme sunt doar narative sau ilustrative: acest aspect poate fi o calitate dar limitează sfera cinematografiei. De exemplu, îmi place mult să văd şi să revăd Kes al lui Ken Loach, dar rămân ataşat organic de oameni cum ar fi Jodorovsky sau Stan Brakhage. Îmi place cinematografia care îmi permite să ating locuri unde camera nu se poate aventura raţional. (Peter Strickland)

Andrei Gorzo...june!

Materialul de mai sus a fost preluat de pe blog-ul cinesseur in calatoria mea de a gasi lucruri interesante si noi. Descoperirea acestui material jurnalistic este sine o dovada a exceselor care il caracterizeaza pe criticul generatiei de inceput de mileniu Andrei Gorzo. Pesemne ca inceputurile "critice" ale lui Andrei sunt cinefile, dulci si laudative peste putinta. Astfel de comportamente nu l-au parasit nici la trecerea in decada a treia a existentei, motiv pentru care se cuvine o temperare a stilului sau impregnat de cinefilie si beletristica, la care se adauga traduceri meritorii din romane englezesti, pana la varsta "critica" de 35 de ani.

E nevoie de o carte serioasa de critica de film, nu articole cu pagini insumate peste o suta de pagini de dragul de a purta numele de autor si critic de film. NEXT-ul este un demers demn de toata aprecierea. Gorzo "stie" si poate sa "vada" filme, nu numai sa le priveasca, insa eu personal astept sa fiu martorul unei lansari de carte cu verbe, subiecte si adjective de critic serios, matur, cu o directie mai clara in argumentatie.

Cu stima si invidie pozitiva,

Elena Dulgheru si Tarkovski

"Credem că elementul esenţial al scenografiei filmelor lui Tarkovski este casa . Fără trimiteri etnografice precise, lipsită de detalii muzeografice (este de preferinţă din lemn nevopsit, cu acoperişul în două ape, dar nu aparţine neapărat tradiţiei arhitecturale ruse), casa delimitează un spaţiu al interiorităţii fericite, materne, un teritoriu al siguranţei. Aflată nici la sat, nici la oraş, “casa tarkovskiană" este o casă izolată, trăind în mijlocul naturii, eventual între o pădure, o câmpie şi o apă: este casa din vis.

Vom apela la un model al morfologiei culturii, şi anume la acela al “întemeietorului ei nediscutat”, după aprecierea lui Blaga: Leo Frobenius. Etnologul împarte culturile în funcţie de spaţiul vital în care se dezvoltă şi care generează un spaţiu sufletesc, dominat de o imagine-simbol. Acestea sunt două: cea a spaţiului-grotă-a-lumii (spaţiul boltă), specific culturilor răsăritene, şi spaţiul vastităţii lumii, nelimitat, specific spiritului faustic occidental . Această dihotomie considerăm că este operantă pentru modelele spaţiale tarkovskiene.

Spaţiu închis de subiectivitatea amintirii, spaţiu-grotă, casa filmelor lui Tarkovski este centrul în jurul căruia gravitează întreg universul sufletesc al personajelor, este polul central al amintirilor esenţiale; aflată într-o veşnică opoziţie faţă de prezent, ea este casa sufletului". (pp. 88-89)

Din Tarkovski. Filmul ca rugaciune. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski (2002)

Gheorghe Dinica (1 ianuarie 1934 - 10 noiembrie 2009)

Îmi aluneci în gând...

Îmi aluneci în gând ca roua rece din ziua începută,
orb mă crezi tu în plină noapte, grav şi tăcut,
zâmbesc şi merg ascultând foşnetele vorbelor tale,
gândind din pas în pas că o sărutare pe buze..vreau!

Cine ar zice "nu" să te rupă din trebi şi oftaturi prelungi?
Lasă-mă să te privesc printr-o ferăstruie clară ce o zăresc de mult,
mi-e greu, înţelege copilă, că nu zic vorbe, simţirile-mi sunt vină.
Ah, ah ce pot face când o stea moare şi iubirea deodat' îmi tresare,
ca nişte acorduri ample în fiece moment de prelungă, amară visare.

Ochii din depărtare nu se pot opri din privit, tânjesc şi ei...
întrebări apar în chipuri mii: "ce şi-or spune intim cei doi"?
lumina se stinge uşor şi două siluete pleacă în sensuri rătăcite,
cu promisiuni că ziua ce urmează va naşte imagini sinonime,
acelaşi loc cu suflete protagoniştilor şi un nou început. Vrei?

Monsieur Morimoto (2008) - Malpraxis cinematografic

In cadrul B-EST IFF-ului din acest an mi-a fost dat sa vad ceea ce nu credeam ca poate sa existe in cinema: o intentie, o afacere, iar in final un rateu. Din lista filmelor care apareau in catalog, filmul lui Nicola Somaga atragea atentia prin sonoritatea titlului si un preview bine realizat cu imagini ireale din Monsieur Morimoto. Iata ca vine si seara cu pricina ca sa ma bucur intens cand il vad pe excentricul personaj-actor pasind pe scena: cateva cuvinte pierdute in vanzoleala din sala si vestimentatia traditionala japoneza incantatoare a dlui Morimoto.

Cine este de fapt Monsieur Morimoto? Un japonez nascut in 1940, supravietuitor al evenimentelor de la Nagasaki, ajuns acum in Franta pentru a-si duce existenta si pictura la un nivel de stare boema mult visata, imediat dupa iesirea la pensie. Intr-o zi, batranul pictor se rataceste si isi pierde ultima pictura realizata in Orasul Luminilor. Si uite asa incepe o calatorie in Belleville, unde si alti visatori, oameni "rataciti" se perinda spre o existenta cu rost.

Daca filmul s-ar fi oprit dupa primele 30 de minute, atunci as fi plecat cu sentimentul ca bunul simt si farmecul nu i-a parasit pe unii regizori. Ca si personajul pe care il urmareste in calatoria sa, Monsieur Somaga (regizorul) se rataceste in lumea filmului cu pretentia faptului ca "a regiza inseamna sa creezi liber, in lipsa vreunui scenariu impus".

Filmul oboseste spectatorul si lasa impresia unei lipse crase de cunoastere a povestii, de modul in care trebuie creat un "scenariu" mental, chiar si cand este ignorata forma traditionala, scrisa. Scenariul foloseste o serie de stereotipii despre boema pariziana, incercand fara succes sa redea aspecte din viata reala cu ajutorul unei distributii din care fac parte actori neprofesionisti.

Un Sorgana obosit fizic imediat dupa proiectie, cautandu-si cu greu cuvintele din gramatica oricarei limbi, este la fel de neconvingator si in filmul de la B-EST. Nu-i de mirare ca acum oricine poate face filme, de la scurt-metraje pana la productii de 90 de minute, numai si pentru ca stie sa se "joace" cu o camera de filmat. Oare ce vor deveni acei "regizori" de ocazie care apar pe youtube?

Unde e afacerea dintre regizor si Morimoto? Discutia dintre doi trebuia sa fi fost cam asa: Dle Morimoto, uite va dau niste bani, va duc in tari straine ca sa va traiti gloria senectutii, in timp ce eu va confisc povestea si ma laud ce regizor grozav are Franta. Si cum eu ca regizor imi permit orice, sa nu va fie cu suparare daca mai exagerez pe ici-colo, doar e vorba de Arta. Bine?

Genul asta de afacere isi gaseste din ce in ce mai multi practicanti si naivi deopotriva! De n-ar fi fost momentul care a urmat vizionarii filmului, cand dl Morimoto a fost intrebat cum s-a intalnit cu regizorul si care este povestea colaborarii lor, timp in care pauzele si balbele au fost destul de evidente pentru cei prezenti acolo, as fi crezut ca asa ceva este imposibil. Dl. Morimoto m-a convins de contrariu si mi l-a confirmat cand nu a mai fost prezent in sala de gala pentru a-si ridica premiul nemeritat al regizorului. Cinema incotro?!

Le ballon rouge (1956)

Ceva diferit in 33 de minute. Daca punem un pic de arta, frumusete, culoare si delicatete rezulta Le ballon rouge. Regizorul Albert Lamourisse reuseste sa creeeze poezie cu ajutorul unui baietel de 5 ani pe care il cheama Pascal (fiul regizorului), care la randul sau se intalneste in Montmatre cu... un balon rosu. Acest scurt-metraj este cu adevarat un "clasic", pentru ca face parte din acea categorie a filmelor eterne care aduc in amintire clipele copilariei. O nostalgie si o rememorare cu accente simbolice: fantezie, inocenta, iubire si gelozie. Balonul este insufletit de baietel si dispare undeva, in final, alaturi de alte baloane ratacite pe cerul azuriu si liber al Parisului "toujours l'amour". De vazut oricand!

La Vita è Bella (1998) - Declaraţie cu umor pentru viaţă

Guido (către Giosuè ):

Cine se sperie, pierde puncte. În trei cazuri se pierd toate punctele. Unu: cei care plâng. Doi: cei care vor să-şi vadă mama. Trei: cei cărora le e foame şi vor o gustare. Nici să nu te gândeşti!

Guido este Roberto Benigni şi viceversa. Regia îi poartă numele şi soţia, Nicoletta Braschi, îi este alături ca şi în alte filme, de parcă uniunea dintre cei doi ar fi fost legitimată cu mâinile pe cameră de filmat. Şi totuşi, de fiecare dată când revăd La Vita è Bella, nu pot să nu rămân impresionat, în întregime fermecat de potenţialul şi energia debordante ale personajelor-actori. Este un film pentru care o replică sau un gest anume are o doză de umor cu adevărat cuceritoare.

În ciuda temei grave, Benigni reiterează în fiecare moment din film esenţa din titlu: viaţa e [chiar] frumoasă. În Miracol la Milano (1951), regia Vittorio de Sica, am regăsit această replică din vocea personajului Toto care îi spune unuia dintre membrii coloniei de sărmani din oraş că "viaţa e frumoasă”, influenţându-l în decizia de a-şi pune capăt zilelor aruncându-se în faţa trenului.

Motivul pentru care un film este în general bun şi primeşte calificativul de "clasic" se găseşte, în opinia mea, în mijloacele de comunicare inepuizabile de a spune ceva aproape tuturor. Benigni apare în film şi te trage, ca spectator, într-o realitate de cele mai multe ori redată prea crud şi din care nu s-a spus nimic frumos. Nu cred că este greşit să vezi că în momentele de dinaintea posibilei morţi există lucruri frumoase, să te joci şi să faci farse pe seama unei tragedii de grup. Cu certitudine că drama există, dar felul în care aceasta este spusă o face mai uşor de suportat şi de înţeles .

Guido şi fiul sau Giosuè, evrei de origine, primesc vizita trupelor germane şi sunt deportaţi într-un lagăr de concentrare. Guido-regizorul ne şopteşte cumva tainic la ureche un "ssst” complice şi ne poartă în drumul tur-retur al vietii (casatorie, societate, lagar) . Improptu-ul lui Guido în încercarea de a-şi salva fiul, punându-l să participe la un joc al cărui premiu este un tanc, nu este altceva decât o manieră caldă de salvare a inocenţei din prezent şi pentru viitor. Condiţia principală de respectat este "să nu plângi”!

Filmului îi lipseşte încrâncenarea din alte producţii cu temă identică, întrucât aduce o bucurie a vieţii trăite în ultimele sale clipe. Îmi place să îmi imaginez că titlul este un soi de răspuns la o întrebare lipsă: Ce ai face dacă ai şti că nu vei mai trăi? Sigur că, dacă spectatorul este prea lucid si posibil martor al evenimentelor descrise, nuanţele pot scăpa şi prestaţia actorilor supusă unei judecăţi aspre. Nu cred nicidecum că astfel ar trebui luată în seamă intenţia regizorală şi de scenariu.

Influenţat în mod evident de Chaplin şi Keaton, Benigni se individualizeză ca actor comic şi reuşeşte, în ciua anumitor stridenţe căutate şi cu efecte umoristice mai puţin reuşite, să pună în fiecare apariţie publică sau pe ecran ceva din talentul şi personalitatea extravertită cu care ne-a obişnuit. Cine nu este de acord, prea bine imi place sa zic, deoarece este cu mult mai interesant sa fii contrazis prin (re)vizionarea acestei capodopere sui generis.

Mecano - La Fuerza del Destino (1992)

La Fuerza del Destino - videoclip clasic al formatiei legendare spaniole Mecano, in care apare pentru prima data si Penélope Cruz (numai 18 ani!!). Nacho Cano si Penélope vor fi cules cateva amintiri de neuitat din acele vremuri.

Nos vimos tres o cuatro veces
por toda la ciudad.
Una noche en el bar del Oro
me decidí a atacar.

Tú me dijiste diecinueve
no quise desconfiar
pero es que ni mucho ni poco
no vi de dónde agarrar.

Y nos metimos en el coche
mi amigo, tu amiga tú y yo
te dije nena dame un beso
tú contestaste que no.

Empezamos mal y yo que creía
que esto era un buen plan.

Aquella noche fue un desastre
no me comí un colín
éstas son sólo un par de estrechas
nos fuimos a dormir

Pero la fuerza del destino
nos hizo repetir,
dos cines y un par de conciertos
y empezamos a salir.

No sé si esa cara tan rara
un ojo aquí y un diente allá
o el cuerpecillo de gitana
mujer a medio terminar.

Tu corazón fue lo que me
acabó de enamorar.

Y nos metimos en el coche
mi amigo, tu amiga tú y yo
te dije nena dame un beso
tú contestaste que no.

Empezamos mal y yo que creía
que esto era un buen plan.

Y desde entonces hasta ahora
el juego del amor
nos tuvo tres años jugando
luego nos separó.

Pero la fuerza del destino
nos hizo repetir
que si el invierne viene frío
quiero estar junto a ti

Retrospectiva Alexandru Tatos (22-25 octombrie 2009)

Retrospectiva Alexandru Tatos organizata de Revista Film Menu si de Institutul Francez cu sprijinul Institutului Cultural Roman va avea loc in perioada 22-25 octombrie 2009 la Cinematograful Elvira Popescu din Bucuresti si va reuni toate aceste filme plus altele doua („Nebunia lui Pantalone” si „Cine are dreptate?”). Proiectiile vor fi urmate de interventii ale echipelor de filmare ale tuturor acestor 7 filme programate.

In acest fel, organizatorii isi propun sa readuca in atentia spectatorilor de cinema personalitatea unui cineast disparut deja de aproape 20 de ani dintre noi, dar care a lasat in urma o opera atasanta, inca prea putin popularizata de canalele media romanesti.

Scurta biografie Alexandru Tatos:

Alexandru Tatos a realizat initial regia unor piese de teatru. Abia la varsta de 39 de ani debuteaza in lungmetraj cu „Mere rosii” (1976). Inca de la primul film, castiga un loc important in breasla cineastilor romani contemporani lui. Confirma valoarea, realizand ulterior cateva lungmetraje excelente, „Ratacire” (1978), „Duios Anastasia trecea” (1979) si doua capodopere, una deja aproape unanim recunoscuta ca atare: „Secvente” (1980), cealalta contestata, „Secretul armei...secrete” (1988).

Sursa : bucuresti.24fun.ro

Film Menu (nr. 2)

Carlos Reygadas - metafizică și pornografie, de Andra Petrescu

"Prin subiectele pe care şi le alege, Carlos Reygadas încearcă să vorbească despre durere, ispăşire, salvare şi iubire; personajele sale sunt apăsate de o necesitate acută de a se reîmpăca cu sinele, de a-şi regăsi un echilibru spiritual (nu în sensul religios). Dar are o stângăcie în transmiterea corectă a mesajului pentru că îl exprimă alături de elemente groteşti, pornografice care transformă povestea în ceva teribilist. [....]

De la Bresson a preluat mai multe lucruri, el fiind o influenţă importantă pentru Reygadas: actorii neprofesionişti, scenariul ţinut departe de actori, felul în care dă indicaţii acestora. Aşadar îşi alege actorii dintre oamenii simpli, fără studii de actorie, dorind să obţină, precum Bresson, o anumită energie de la actor.

Filmele lui Reygadas sunt dintre cele care ţi se întipăresc în memorie şi, tot revăzând în minte zilnic câte-un moment, până la urmă poţi considera că le-ai revăzut de zeci de ori. Chiar dacă poveştile au o structură simplă, ca a unui basm aproape, chiar dacă nu mă impresionează metaforele sale inocente, ceva mă urmăreşte şi mă obligă să am o părere vizavi de opera acestui regizor".

YASUJIRO OZU - o simfonie a simțurilor, de Sorana Borhină

"Din punct de vedere al modalităţii de abordare a compoziţiei dramatice, Yasujiro Ozu demonstrează o lipsă totală de interes faţă de structura în trei acte, preferată de cineaştii americani. Regizorul nu împărtăşeşte valorile propuse de către Hollywood şi din acest motiv îşi creează o formă estetică proprie, intimă, dar în acelaşi timp uşor de identificat. Personajele şi atmosfera joacă un rol esenţial în operele de maturitate ale lui Ozu, în detrimentul acţiunii şi a dialogului. Motivul principal al acestei „nemişcări” se datorează unei realităţi cotidiene specifice Japoniei: în cea mai mare parte a timpului japonezii stau la nivel de tatami.[...]

Ozu deţine o înţelegere profundă a artei japoneze, al cărui scop nu este înţelegerea obiectului contemplat, ci asumarea lui. Spectatorul are nevoie de timp – fie că e vorba despre kabuki, noh, muzică sau film – pentru a „se cufunda” şi a experimenta mai profund forma de artă admirat".

Legenda jazz Bob Fosse, de Mirona Nicola

"Într-un interviu despre tenta autobiografică a filmului „All That Jazz”, Fosse însuși afirma: „stilul meu s-a născut din propriile mele handicapuri; sunt chel, deci port pălării, am spatele rotunjit, umeri aduși în față, picioarele mele nu sunt făcute pentru dans....așa că am învățat să îmi folosesc defectele pentru a le transforma în ceva estetic”.[...]

Deși nu s-a debarasat niciodată pe deplin de experiența teatrală în filmele sale, acestea au început să evolueze treptat pe o traiectorie proprie din punct de vedere stilistic. De la „Cabaret” (1972) începe dezvoltarea unui stil propriu de narațiune filmică, din care muzica și dansul nu sunt eliminate complet, ci sunt reinterpretate, astfel încât să susțină o linie dramatică mult mai bine conturată; ele devin un mijloc de avansare a narațiunii.[...]

Moartea lui Bob Fosse a dovedit veridicitatea afirmației sale conform căreia finalurile triste și melodramatice sunt mai conforme cu viața. A murit în urma unui stop cardiac, după o repetiție pentru o repunere în scenă a piesei „Sweet Charity”. Avea doar 60 de ani, dar cunoscuții și-au manifestat mirarea că stilul său de viață nu-l răpusese mai devreme. Întrebat fiind ce îl motiva, răspundea mereu: frica; frica de a nu fi îndeajuns de talentat pentru a-și transpune ideile în practică; nu menționa niciodată însă despre frica de moarte".

Erik van Schaaik - Vent (2004)

Vent - animatie digitala realizata cu mult umor care prezinta povestea omului in lupta sa cu vantul. Totusi, la un moment dat, barbatul se intalneste cu o fetita si aflam cine este de fapt vinovat pentru aceasta situatia aparent insurmontabila si cu turmente. Un posibil raspuns la aceasta enigma, in interpretarea mea, este imaginatia nelimitata a fetitei, a copiilor in general, in opozitie cu optiunile limitate, restranse, de cenzura a acelor "grandes personnes" din desenul Micului Print in care un elefantul inghitit de sarpe este confundat cu o palarie. Violoncelul, trompeta si pianul sustin acustic inovatia vizuala din mintea lui Erik van Schaaik.

Pi - 1998, de Darren Aronofsky

"The number. It means nothing!"

Max Cohen (Gullette) este un matematician genial, cu un comportament ceva mai ciudat, anti-social. El detesta contactul cu alte persoane si este obsedat de un singur lucru: cum functioneaza Bursa si care sunt cauzele fluctuatiilor in sus si in jos de pe piata. Enigma rezulta a avea solutia printr-o analogie cu celebrul model matematic: raportul de aur sau, cum il numea acad. Solomon Marcus, numar de aur existent in univers, in natura, in pictura, arhitectura, religie. Cercetarea incepe de la Pitagora si este regasita in schitele lui Da Vinci, mai exact in Omul Vitruvian. Din pacate, totul sau orice lucru are un pret. Temerile si fobiile se instaleaza in mintea lui Max, halucinatiile si persecutia isi fac loc de asemenea, iar anxietatea progreseaza ireversibil spre nebunie. Vocea ratiunii intruchipata de Sol Robeson, mentorul si fostul profesor al lui Max,va fi invinsa si supusa obsesiei, deoarece "mama mi-a spus intotdeauna sa ma feresc de Soare".

Pi este unul dintre acele filme independente care nu te poate lasa indiferent dupa ce l-ai vazut pentru prima data. Regizorul Darren Aronofsky nu are prea multe "resurse" vizuale, insa nu il impiedica sa tina la un nivel ridicat tensiunea si suspensul, fara prea multe efecte speciale, in tonuri de alb-negru cu unghiuri interesante pentru lumina camerei de filmat. Coloana sonora este, cum se putea altfel, halucinanta si hipnotica. Aronovsky realizeaza astfel un montaj "hip-hop", in care "o serie de imagini sunt aratate in fast-motion, la care se adauga efecte sonore, in scopul unei actiuni anume, de pilda luarea unei supradoze de droguri". Tocmai aceasta accelerare si decelerare a planurilor in regim inainte-inapoi creeaza senzatia de suprarealism, underground, paranoid. Recomandare...

Herta Müller - Nobel 2009

(IERI am pus)

din Este sau nu este Ion (2005)
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Herta Müller

IERI am pus
un ac ÎN cer
N-a rămas sus
ÎN orice caz L-AM pus ŞI azi
apoi în TREN am stat
în DOI la separeu
cu un şahist rus
de rangceva mai ridicat
s-a deplasat la DOROHOI LA un CONCURS
mi-a semnalat că-i interzis CE fac DAR eu
i-am zis NU nicidecum şi să vedeţi că nici
măcar umbrela simplă de ţ înţar cu
epoleţi C ARE LA O adică se mai şi
ridică din pereţi CU piesele de bicicletă furate
dintr-o fabrică

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) - Cronica unei societăţi apuse

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) a fost realizat la doi ani distanţă de la Moartea domnului Lazarescu (2005) de Cristi Puiu. Aşa-zisul "val” de regizori români (titulatura ne aparţine) îşi făcea prezenţa în mod clar, cu succes naţional şi internaţional, recenzii elogioase din partea criticii şi invitaţii în marile jurii internaţionale. În 2009 Cornel Porumboiu vine cu Poliţist. Adjectiv, confirmând că filmului românesc de lung-metraj îi şade bine la Cannes din doi în doi ani. Asta nu mă împiedică totuşi să afirm că, în timp ce Cristi Puiu descrie în "Moartea domnului Lazarescu” drama individuală şi socială, inspirată dintr-un eveniment real cu un impact mult mai important, alta e situaţia în 432-ul lui Cristian Mungiu. Pentru mine, Puiu "copiază" realitatea, pe cand Mungiu o transfigurează.

Cristian Mungiu a ales să devină regizor. Putea foarte bine să devină scriitor, istoric sau culegător de texte, poveşti de pretutindeni. "Competenţele” sale sunt evidente în modul în care îşi gândeşte proiectul cinematografic "Amintiri din epoca de aur” - o trilogie alcătuită dintr-un film dramatic (4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile), o comedie (Tovarăşi, frumoasă e viaţa) şi un film de dragoste (Dragoste în timpul liber). Mungiu este fidel propriei concepţii şi nu ezită să o exprime public de câte ori are ocazia:

Ce înseamnă să prezinţi realitatea? Realitatea doar există, lucrează, ne înconjoară, mă rog, treaba ei. Eu dacă zic o poveste, în film sau altcumva, deja am o opţiune personală asupra a ceea ce povestesc. Referitor la filme, cred însă că ele trebuie să fie verosimile, să simuleze realitatea cît mai bine, dar să reuşească în acelaşi timp să prezinte o poveste pe care ceilalţi s-o urmărească. Cu alte cuvinte, povestea să fie întotdeauna posibilă, chiar dacă poate nu foarte probabilă.

Articol in intregime pe Mix

Madonna - Bad Girl

Madonna si Christopher Walken in unul dintre cele mai interesante si "cinematografice" videoclipuri ale anilor '90. Ea - o femeie de cariera in cautarea fericirii, care traieste noaptea promiscuitatea interzisa intr-una din Porunci; El - un inger pazitor, cu o existenta asemanatoare, pierduta nu se stie cum si "dedicata" protectiei blondei "bad girl". Spre final, reintalnirea dintre cei doi va avea loc nu inainte de un "sarut al mortii".

De remarcat, situatie ceva mai rara in cariera Madonnei pana la albumul Ray Of Light, atentia pentru versuri, orchestratie si conceptul video integrate in Bad Girl, unul dintre single-urile de pe controversatul album "Erotica" din anul 1992. Regizor este David Fincher si brusc de pe imdb ies in evidenta filme precum Seven, Fight Club (10+), The Curious Case of Benjamin Button

Something's missing and I don't know why
I always feel the need to hide my feelings from you
Is it me or you that I'm afraid of
I tell myself I'll show you what I'm made of
Can't bring myself to let you go

Don't want to cause you any pain
But I love you just the same
And you'll always be my baby
In my heart I know we've come apart
And I don't know where to start
What can I do
I don't wanna feel blue

Bad girl drunk by six
Kissing someone else's lips
Smoked too many cigarettes a day
I'm not happy when I act this way

Bad girl drunk by six
Kissing some kind stranger's lips
Smoke too many cigarettes today
I'm not happy, I'm not happy

Something's happened and I can't go back
I fall apart every time you hand your heart out to me
What happens now, I know I don't deserve you
I wonder how I'm ever gonna hurt you
Can't bring myself to let you go

I don't want to cause you any pain
But I love you just the same
And you'll always be my baby
In my heart I know we've come apart
And I don't know where to start
What can I do
I don't wanna feel blue

Omuleţul lui Ion Popescu "Gopo"

Palme d'or la Cannes în 1957 pentru "Scurtă istorie" şi o fereastră mică deschisă de cinematografia romană înspre Europa. Acolo vor mai ajunge cu succes Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie. În rest, uşile vor fi închise mai bine de patru decenii din lipsa de talent şi ca urmare a pactului încheiat de majoritatea regizorilor români cu regimul de până în '89. Cei buni şi remarcabili nu au abdicat niciodată la principiile vocaţiei şi personalităţii lor. Fără nume, va rog!

Cunoscutul critic si istoric al filmului Georges Sadoul afirma urmatoarele despre Omulet:

“Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm şi imaginaţie. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.”

Descrierea şi motivaţia ideii din jurul creării Omuleţului sunt cel mai bine redate de Iop Popescu Gopo însuşi:

“Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bunăvoie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă.”

The Dreamers (2003) - Revoluţia "copiilor teribili" francezi din '68

Motto:
I wish you could step out of yourself and just look. (Matthew)

Bertolucci este cunoscut pentru Ultimul Tango la Paris, Ultimul Împărat şi Novecento – 1900, adevărate proiecte cinematografice şi incursiuni în istoria dramatică a personajelor, de la naştere până la disoluţie şi exploatare. În majoritatea filmelor realizate, Bertolucci vine cu tema diferenţelor existente între generaţii, cu un element dramatic declanşator (suicid, omucid), pe fondul relaţiilor defectuoase dintre copii şi părinţi, dintre iubirea şi pasiunea oarbă a unui bărbat matur pentru Lolita sa (Last Tango in Paris, 1972), până la ultimele consecinţe.

În La Luna (1979) este vorba chiar de relaţia incestuoasă a cântăreţei de operă Caterina pentru fiul Joe, pierdut în lumea drogurilor. Poate că singurul eşec cinematografic şi de imagine pentru regizorul italian este Little Buddha (1993), povestea spirituală a lui Siddharta-Buddha (interpretat de Keanu Reeves!!!) care, din pură ignoranţă, atinge iluminarea universală.

Dorinţa lui Bertolucci de a dubla succesul “ascensiunii şi decăderii” lui Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, din urmă cu şase ani, este evidentă şi cu atât mai jenantă pentru un regizor care mai mereu a dorit să împace filmul de artă cu filmul comercial, de consum. Ca şi în cazul altor regizori, Parisul devine pentru Bertolucci fundalul multor poveşti poliţiste şi intrigi politice, întâlniri între studenţi şi amoruri juvenile, cu accente obsesive (Partner, Il Conformista, Ultimul tango la Paris sau The Dreamers din 2003).

Bertolucci a reuşit în cea mai recentă producţie, intitulată The Dreamers, să realizeze o sinteză aproape perfectă între toate ideile şi căutările sale anterioare: politică (fascism, comunism), sexul şi multiplele referinţe cinematografice (Der blaue Engel, Mouchette, Freaks, À bout de souffle etc.) Alex. Leo Şerban consideră The Dreamers “ca unul din filmele cele mai jubilatoare făcute de maestrul italian”, în timp ce Andrei Gorzo, în ciuda distanţei impuse faţă de receptarea generală excesiv de laudativă, declară că “sunt ultimul om care ar subestima acest farmec sau care ar încerca să reziste ritmurilor voluptuoase compuse de Bertolucci”. Iulia Blaga găseşte, în mod paradoxal, substanţa filmului chiar în titlul articolului său şi mai puţin convingător în argumentaţie: The Dreamers. Trezirea la viaţă în Parisul lui 1968.

Ce este, de fapt, The Dreamers? Mai întâi, romanul The Holy Innocents scris de Gilbert Adair şi apărut la editura Trei. După aceea, vorbim de ecranizarea lui Bertolucci, un proiect în care s-a implicat atât din punctul de vedere al distribuţiei, cât şi din perspectiva relaţiei regizor-scenarist (acelaşi Gilbert Adair). În final, a rezultat un nou roman care a fost rescris de Adair pentru acest film, primind titlul The Dreamers. Bertolucci declara într-un interviu:

Ce ştiu Michael, Louis şi Eva despre ‘68? Aproape nimic. Tinerii din ziua de azi nu ştiu mult despre acea perioadă. Aşa că le-am arătat multe buletine de ştiri, care au fost difuzate la televiziune în acea perioadă. Într-un anumit moment am vrut să-i pun să citească textele care erau esenţiale pentru acea perioadă, dar mi-am dat seamă că ar fi prea mult, s-ar ridica nişte întrebări la care mi-ar fi imposibil să răspund. Aşa că m-am hotărât ca această confruntare să fie mai subtilă.

Totul porneşte de la participarea tanărului Matthew (Michael Pitt) la una dintre demonstraţiile de protest provocate de destituirea directorului Cinematecii Franceze, celebrul şi incomodul Henri Langlois, de către ministrul Culturii, André Malraux, în februarie 1968. Acolo o va cunoaşte pe ”sofisticata” şi senzuala Isabelle (Eva Green) – în lanţuri, beretă roşie, țigară în colţul gurii – cu care se împrieteneşte în stilul coup-de-foudre, şi cu introvertitul ei frate geamăn Theo (Louis Garrel).

Isabelle şi Theo îl găzduiesc pe Matthew în labirinticul şi ”burghezul” lor apartament imediat ce părinţii decid să plece pentru o lună la mare. Prizonieri ai unei realităţi paralele, în care personajele şi filmul coexistă, cei trei prieteni încep un joc interesant al întrebărilor şi răspunsurilor, al provocărilor şi pedepselor. Ei se refugiază de ceea ce se întâmplă pe stradă, de protestele violente de afară şi experimentează juvenil, reciproc emoțiile, stările şi sexualitatea, jucând o serie de farse – cu trimitere la pasiunea lor comună, cinematograful – din ce în ce mai elaborate. Trezirea din copilărie va avea loc într-o noapte, când o piatră aruncată în geam va tulbura somnul celor trei “copii teribili” aşezaţi ca nişte fetuşi, goi şi temători de ceea ce va urma.

Muzica lui Edith Piaf, Janis Joplin, Hendrix, Clapton, polemica dintre Matthew şi Theo de a alege între Chaplin şi Buster Keaton cel mai mare comic, traversarea în fugă a Luvrului pentru a stabili un nou record de viteză față de personajele din Bande à part – iată câteva dintre punctele forte ale unuia dintre filmele de o rară frumuseţe şi profunzime, trepidant, “visător”…

Tarkovski şi poezia subconştientului

Îmi este greu să vorbesc despre Tarkovski şi filmele sale, puţine la număr e adevărat, însă atât de consistente şi suflate cu geniul poetului-regizor. Ce a fost până la Tarkovski mi se pare o strădanie demnă de lăudat şi de admiraţie. Ce a făcut Tarkovski este măreţ, unic, mai tot timpul ironizat chiar de studenţi, regizori şi greşit înţeles sau interpretat.

Pentru mine, un cinefil al calităţii, al perspectivei pământului inundat de lumină şi păşind încet spre un nu-ştiu-ce, între trecut, prezent şi un viitor mai puţin idealizat ca-nainte, fiecare dintre cele 11 filme ale lui Tarkovsky, laolaltă cu documentarele din timpul vieţii şi cele postume, mă invită la o analiză a imaginii şi ideii conţinute în fiecare cadru cum niciun alt film nu a "ştiut" să mă domine şi să îmi creeze impresia că îl pot înţelege. Eronat! Poezia lui Tarkovsky nu este lucidă, palpabilă, materială; dimpotrivă, am fost supus senzaţiilor şi percepţiilor atemporale, plonjând de fiecare dată în vis, în subconştient, purtat de o simfonie nemaiauzită şi irepetabilă.

"Lectura" mea continuă şi bucuria este întotdeauna alta, nouă, proaspătă, insaţiabilă până la ficţiune. Tarkovski foloseşte materia şi o transformă în "hrană" pentru suflet, implicându-şi vizitatorul, adică spectatorul, în Zone şi spaţii paralele, date uitării de lucizi şi cei care cred că "se regăsesc" şi trăiesc exclusiv prezentul. Încă o dată, eronat! Regăsirea timpului inventat de Tarkovski există din simplul motiv că apare dintr-o imaginaţie cu semnificaţie, cu sens.

Nostalgia, copilăria, viitorul, inter-planurile şi natura, cu ajutorul tuturor elementelor care o compun spaţial şi cromatic (apa, fântâna, animalele, verdele puternic, noaptea etc.), reprezintă pletora semantică a universului lui Tarkovski. Zerkalo (Oglinda) este una din "treptele" acestei construcţii solide, finalizate la timp (54 de ani) ca dovadă că Fericirea există doar în măsură în care nu te "grăbeşti" să trăieşti, ci te "bucuri" să zideşti. Hipnoza şi credinţa (atenţie, nu religia) sunt cuvintele cheie şi Tarkovsky - nicio teamă-, se adresează tuturor. E nevoie de răbdare, de "aşezare" şi deschiderea simţurilor din interior spre exterior, prin educaţie si suferinţă necesară.

CINEFAN

Search

Despre mine

Albumul saptamanii

Arhivă blog

Lista mea de bloguri