CINEFAN

"Francisco Franco a murit şi odată cu el vechiul regim! Trăiască "La Movida” din Madrid, lăsaţi deoparte rigorile şi exprimaţi-vă liber, ignoraţi cenzura şi clişeele, şi aduceţi noutatea în gândirea şi manifestarea artistică a Noii Spanii, reînviată şi plină de viaţă după o dictatură fără sens. Trăiască Spania, trăiască Regele!"

Acestea ar fi cuvintele care trebuie să fi stat la baza declaraţiei de libertate şi viaţă pentru spaniolii de la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80. Pedro Almodóvar a fost unul din iniţatorii acestei mişcări prin articolele publicate şi filmele pe care le-a realizat în deceniul opt, toate acestea aducând cu sine un nou fel de a comunica, de a vedea societatea spaniolă, cu poveştile şi realităţile sale domestice, cu moravurile şi excesele manifestate de acei tineri dornici să exploreze lumea prin intermediul "sex, drugs & rock-n-roll”-ului importat de la Uncle Sam şi imitat local. Nu în ultimul rând, reinventând stilurile literare, artistice şi cinematografice.

În mod surprinzător, primul regizor care sparge o barieră în limbajul cinematografic spaniol nu este Almodóvar, ci un altul. E vorba de Iván Zulueta şi ultra-inovatorul său film "Arrebato” (Extaz), realizat în anul 1979. Titlul fimului pare că spune totul despre intenţiile regizorale: o bucurie de a povesti în mod personal o realitate, un experiment vizual şi hipnotic insolit. Cum poate fi creată o stare atare de "libertate” dacă nu prin droguri şi trăiri extatice, prin apelul la "informaţii” senzoriale şi emoţionale incitante, explozive.

Eusebio Poncela (José) şi Cecilia Roth (Ana), pe care i-aţi văzut cu siguranţă în multe filme marca Almodóvar, sunt protagoniştii unei poveşti halucinante despre ce înseamnă un act artistic şi care sunt riscurile expunerii propriilor viziuni. José este un tânăr regizor de film care trece printr-o crampă a artistului şi o suferinţă pe plan personal. José primeşte într-o zi un colet în care descoperă un film şi o înregistrare audio a unui vechi prieten, obsedat de cinematograf (cinefil sau cinefag?) şi de modul în care este realizat un film. Acest prieten, pe care îl cheamă Pedro (Will More), denumeşte actul artistic sub forma unei "pauze”.

În spatele acestui termen, Iván Zulueta încearcă şi reuşeşte să definească una dintre posibilele origini ale actului artistic: "dispariţia” din lume, din planul real şi intrarea în vis, în imaginaţie. De fapt, lumea interioară la care artistul accede prin reflecţie şi/sau introspecţie are potenţialul de a se materializa, de a fi credibil şi expus celorlalţi, în speţă pentru regizori vorbim de spectatori. "Motorul” inspiraţiei este întotdeauna pasiunea, dorinţa care se naşte în individ de a transmite "fragmente” din lumea sa, din visuri şi dezamăgiri, din amalgamul de idealism şi concret.

Filmul, ca orice altă formă artistică, are un efect atât pentru creator, cât şi pentru aceia care îl vizionează. Din acest motiv, "pauza” menţionată în film este extrem de importantă în "laboratorul” artistului, pentru că ea dă valoare şi forţă abstragerii din planurile concretului, chiar şi pentru câteva momente. Pentru a fi mai explicit, acelaşi lucru este descris în literatură în cazul relaţiei dintre omul de ştiinţă Frankenstein şi monstrul imaginat: un creator şi o dorinţă materializată, şi care în final va crea un haos prin suprapunerea planurilor, în lipsa acelei "pauze" invocate mai devreme.

Într-un fel, ideea din film poate fi regăsită într-o afirmaţie genială atribuită lui Orson Welles: "Arta este o minciună care este folosită pentru a spune adevărul”. Vă invit, aşadar, să vedeţi un film de artă, ale cărui ingrediente stilistice (de exemplu, plan-contraplan), cromatice, lirice şi onirice vor crea la început o stare mai puţin comodă, aproape deconcertantă, ca după aceea să realizaţi că totul nu a fost decât un vis... din realitate.