CINEFAN

“No one would have believed, in the last years of the nineteenth century, that human affairs were being watched keenly and closely by intelligences greater than man’s and yet as mortal as his own; that as men busied themselves about their affairs they were scrutinized and studied, perhaps almost as narrowly as a man with a microscope might scrutinize the transient creatures that swarm and multiply in a drop of water…“

La sfârşitul fiecărui secol şi începutul altuia, oamenii şi natura se revoltă, aiurează, întrebări şi supoziţii despre un eventual sfârşit al umanităţii apar din ce în ce mai puternic, neîncetat, la limita raţionalului. Noi înşine am trecut în anii din urmă printr-o serie nesfârşită de discuţii şi reinterpretări “nostradamice”, temători şi fără speranţa că vom supravieţui secolului XX. O situaţie identică avut loc în urmă cu un secol şi ceva, când a apărut romanul science-fiction al lui H. G. Wells “Razboiul lumilor”, mai întâi în foileton (1897), apoi în volum (1898).

Peste ani, în seara de 30 octombrie 1938 transmisia la postul de radio CBC Columbia programa dramatizarea acestei opere clasice din literatura universală. Fără îndoială, romanul şi-a câştigat o popularitate imensă o dată cu această dramatizare radiofonică. În prezent, aud pe mulţi care amintesc în treacăt acest eveniment, reducandu-l la una-două fraze. Ceea ce îi lipseşte este contextul real, aşa cum s-au întâmplat evenimentele în succesiunea firească.

“Ajutorul” meu este primul capitol din “Cetăţeanul Kane-romanul unui film“, o carte documentată şi bine scrisă de un critic, celebru pentru articolele de film de dinainte de ‘89 şi emisiunile de la începutul anilor a’90 (Vârstele peliculei, de exemplu). Mă refer desigur la Tudor Cranfil. Cum se explică, deci, panica din 1938 a cetăţenilor americani naivi care ascultaseră adaptarea radiofonică a textului, realizată de tânărul regizor Orson Welles, şi crezuseră că Pământul este invadat de creaturile de pe Marte? Răspunsul este simplu şi des răspândit până în prezent: manipularea.

Dacă H. G. Wells deţinea “armele” ficţiunii şi nara acumulativ, într-un stil angoasant, plin de suspans psihologic, prin întreruperi temporare a acţiunii, încercarea marţienilor de a cuceri Terra şi gesturile disperate de rezistentă sau de fugă în faţa pericolului iminent, actorul şi regizorul Orson Welles, punea în scenă, împreună cu un reporter “oarecare” pe nume Carl Philips (spre banalizare ar putea fi comparat cu “febrilul” şi “curajosul” reporter Pro Tv Cătălin Radu Tănase), o transpunere în plan real a unui eveniment pur literar. Consecinţele aveau să fie cu mult mai mari, peste limita la care ar s-ar fi aşteptat însuşi O. Welles, dată fiind reacţia incontrolabilă a populaţiei isterizate.

Articolul complet pe mix