La voix humaine, cunoscuta piesă-monolog a dramaturgului şi regiorului francez Jean Cocteau din anii '30, le aduce pe cele două mari actriţe Ingrid Bergman (versiunea pentru BBC) şi Anna Magnani (varianta lui Roberto Rosellini din scurt-metrajul "L'amore") în faţa unei reprezentaţii dramatice, cu ecouri profunde în psihologia femeii părăsite şi decepţionate de iluzia iubirii. O cameră părăsită de El şi o femeie cu inimă strânsă aşteptând un semn, un cadru apăsător, cenuşiu şi o linişte rău-prevestitoare.
Un telefon sună şi pune capăt acestei suferinţei anticipate, niciodată afirmată în întregime. Fals! De fapt, e începutul întrebărilor şi al motivelor de vinovăţie: oare eu, oare el? Iubirea se transformă încet în incertitudine, în nelinişte şi disperare. Iubirea pentru o Alta nu poate fi acceptată atât de uşor! Prea mare durerea (doliu) pentru Ea şi un bilet de adio cu laşitate lăsat la capătul unui fir... de telefon. Vocea umană este sinonimă, pentru Cocteau, cu strigătul singurătăţii, amplificat ca în tragediile eroinelor greceşti prin contorsiunile sufletului şi dorinţele regăsirii de sine. Iubirea dă energie, pare să afirme Cocteau, dar tot ea secătuieşte sufletul ancorat în amintiri ce nu se mai întorc niciodată. Şi totuşi o voce...
O interpretare magistrală şi o identificare a personajelor-actriţe cu viaţa trăită pe cont propriu. Pe cât de artistic, pe atât de adevărat!
Lauda suferinţei
Lucian Blaga
Atâţia dintre semeni nu prea ştiu
ce să înceapă-n zori cu suferinţa.
Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul
chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.
Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă,
pe frunţi albastru ger,
pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,
în bulgăre de ţărână
o lacrimă sau sâmbure de cer.
Trimiteți un comentariu