CINEFAN

“Vuican: De ce ai dat, mă, de ce ai dat?”

“Nicu: Te doare, mă, te doare?
Vuican: Mă doare, mă,… mă doare-n cur.”

În 2006, în plin „val” românesc de filme, critica de profil a simţit nevoia realizării unui top, poate şi din teama ca România să nu se mai prezinte la festivalurile de afară, fără opţiuni şi criterii clare în selecţia propriilor producţii. Prin asta se dorea evitarea vechilor tare de dinainte de ‘89 şi se încerca punerea regizorilor români la aceeaşi masă cu regizorii europeni. Personal, nu sunt adeptul topurilor, deoarece ştiu că, de cele mai multe ori, acestea rezultă din motivaţii de marketing şi mai puţin din criterii valorice precise. Nu şi în cazul filmului românesc, în mod paradoxal. Un regizor ca Sergiu Nicolaescu, de pildă, îşi poate găsi cu greu locul într-o astfel de listă, numai dacă ţinem cont de atâtea filme semnate de el şi purtând marca regimului pe care l-a servit necontenit şi cu o fidelitate proprie caracterului.

Din acest motiv şi nu numai, eu cred în acest top realizat de criticii de azi şi ieri, printre care , de amintit sunt Alex Leo Şerban, Irina Margareta Nistor, Anca Gradinariu, Valerian Sava, Andrei Gorzo, Marina Constantinescu, ş.a. Acest deziderat s-a „oficializat” în 2008 la „Gala Top 10 – Cele mai bune filme româneşti (1912-2007)”, eveniment desfăşurat în perioada 30 octombrie – 2 noiembrie, la cinema Studio. În toate clasamentele criticilor români, filme precum „Reconstituirea” (1968), de Lucian Pintilie, „Pădurea spânzuraţilor” (1964), de Liviu Ciulei, şi „recentul” „Moartea domnului Lazarescu” (2005), de Cristi Puiu, apar în mod vizibil în top trei.

Pentru simplul motiv că filmul românesc nu se reduce la producţiile din ultimii 4-5 ani, un astfel de top se impunea de la sine şi venea să aducă un „restitutio” cultural şi unor filme de dinainte de ‘89. Acestea au prezentat, în ciuda cenzurii aspre şi adesea distrugătoare pentru regizorii de film, o realitate socială mizeră, autarhică a regimului „de tristă amintire”. Crearea unui astfel de top, ce aduce la un numitor comun mai mulţi regizori din generaţii diferite, ajută la formarea bunului-gust, răspunde unei nevoi resimţite de public în ultimii ani pentru filmul românesc care propune o temă şi de asemenea, îi ajută pe tinerii regizori să aibă un reper calitativ în raport cu producţiile ultimelor 4-5 decenii. Astfel, noi proiecte culturale de promovare a filmului românesc au apărut imediat după acest „construct” lăudabil al criticii. “Un cinema pentru Europa” (2006 şi 2007), „Tinerii maeştri ai cinematografului romanesc” (2008), „Seara filmului romanesc” (2009), „Drumuri spre sud” (Varşovia, 2009), Festivalurile de Film Românesc de la Chişinău (2007), Toronto (2009) etc. sunt numai câteva dintre evenimentele de acest fel.

Pe lista criticilor, filmul „Reconstituirea” (1968), de Lucian Pintilie a ieşit câştigător. De altfel, acesta rămâne şi pentru mine, spectatorul-critic din sala de proiecţie, dovada faptului că filmul are, în timp, forţa documentară a realităţii.

Născut în Basarabia în 1933, Pintilie este unul dintre cei mai prolifici regizori români, montând numeroase piese de teatru şi de operă în ţară şi în străinătate -„Cezar şi Cleopatra” (1963), „Livada cu vişini” (1967), „Revizorul” (1972), piesa „Orestia” prezentată la Festivalul de la Avignon (1979). Regizorul a produs peste zece filme de referinţă pentru cinematografia românească, printre care: „Reconstituirea”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Balanţa”, „Terminus paradis” sau „După-amiaza unui torţionar”.