Am facut o mica pauza aceste zile in a "asterne" impresiile mele pe blog despre ce ma intereseaza si ce filme am mai vazut. "Vina" apartine unei bune prietene de suferinta, a se citi "cinefilie", care a avut marinimia de a-mi imprumuta o "caramida" de aproape 600 de pagini, valoroasa si extrem de interesanta despre care voi scrie saptamana viitoare: Jurnalul lui Alexandru Tatos. Intre o pauza de lectura si reluarea intamplarilor din viata regizorului roman A. Tatos (am pus semn de carte, no worries), mi-a trecut prin minte sa va spun povestea adevarata a unuia dintre cei mai prolifici realizatori de animatie din lume, de origine canadiana, pe numele sau: Norman Mclaren. Iata cum incepe povestea mea.. adevarata!
E momentul sa acord spatiul ideilor si impresiilor personale acelei parti din cinematografia mondiala care incepe o data cu viata noastra, in copilarie, si continua sa fascineze pe oricare dintre noi la orice varsta: animatia. Nu e vorba aici de ceea ce intelegem in sens comun prin "desene animate" sau altceva asemanator. Sigur ca e vorba si de asta, dar nu la acest lucru m-am gandit cand am ales termenul "animatie" in loc de "desene animate". Terminologic si ca nuanta prin "animatie" inteleg exact acea combinatie perfecta intre idee si tehnica, intre metafora si arta, o varietate de stari exprimate simplu, nu lipsita totusi de complexitate si rigoare.
Personalitatea lui N. Mclaren este evidenta in dorinta sa continua si sustinuta de a inova "animatic" si de a aduce in fata noastra munca depusa de realizatorii de animatie in general si bucuria de a-si etala arta si spiritul creativ, in particular. Nu trebuie uitata, de pilda, importanta animatiei in videoclipurile generatiei Pop New Wave de la inceputurile MTV-ului in 1981 (A-ha, Grace Jones, New Order, Kraftwerk, Peter Gabriel, Herbie Hancock, INXS). N. Mclaren ne gazduieste si devine ghid in lumea fascinanta a ideilor si tehnicilor personale, in "culisele" animatiei pline de linii, cromatism, muzica, dovedind, fara a exagera, un real "travaliu creator" in termenii propusi de Gilles Deleuze.
Norman McLaren s-a nascut in Scotia in 1914 si a fost influentat initial in procesul de creatie de regizorii rusi Eisenstein si Poudovkine, si de cunoscutul regizor de animatie german Oskar Fischinger. Nu am sa intru prea mult in detalii privind multiplele tehnici pe care Mclaren le foloseste cu sau fara camera de filmat, cu ajutorul materialelor (creion, hartie, cerneluri etc.) sau facand uzanta de "surse naturale" precum lumina polarizata, dintr-o continua documentare pe care mi-am propus-o si din rezerva clara ca aceste lucruri pot fi explicate cel mai bine chiar de profesionistii domeniului.
Avand totusi in min(t)e experienta de a vedea aproximativ 2/3 din creatia lui N. Mclaren (din cele 70 de scurt-metraje), la care se adauga un amplu documentar (Creative Process - 1990), voi incerca un scurt comentariu al acelor "animatii" care m-au impresionat si pe care vi le recomand la finalul articolului. Nu pot sa nu incep cu una dintre cele mai cunoscute serii de filme de animatie cu scop didactic de introducere in aceasta fascinanta lume - "Animated Motion" (I-V) -, realizate impreuna cu Grant Munro, unul dintre colaboratorii sai omniprezenti, si in care se analizeaza aproape cadru cu cadru concepte precum miscarea, spatiul si timpul de realizare al produsului final. Vazand aceasta serie mi se confima ideea ca N. Mclaren a incercat si a reusit sa faca in animatie un lucru similar cu initiativele lui Leonard Bernstein in domeniul muzical prin acele emisiuni de popularizare din anii '50, sugestiv denumite "Young People's Concerts".
Unul dintre filmele pe care personal il consider cel mai bun exemplu de virtuozitate a la Mclaren, in care multiplele forme de arta se intalnesc si se intrepatrund armonios (balet, muzica de nai a lui Constantin Dobre si elementele de film prin tehnica animatiei) este "Pas de deux" (1968). Este poate unul din superbele declaratii pe care N. Mclaren o face artei trupului, baletului clasic in general, prin tehnica pe care o abordeaza si in Ballet Adagio (1972). Insa ce impresioneaza in "Pas de deux" este sugestia miscarii si a efectelor vizuale puternice, a senzatiilor si energiilor pe care le genereaza, toate redate aidoma succesiunilor din fotogramele peliculei. Metafora isi gaseste loc aici si lasa sensuri diferite de descoperit pentru oricine vede aceasta capodopera.
Voi incheia prin referire la A Chairy Tale (1957) si Opening Speech (1960). Povestea scaunului "naravas" este un studiu asupra "animatului" si "inanimatului", opozabilitatea dintre "material" si "creator" cand se pune problema comunicarii (nu degeaba se spune ca ".. si pietrele vorbesc"), nelasand la o parte importanta si "respectul" pe care creatorul trebuie sa il acorde utilajelor de care se foloseste in conturarea ideii finale. In "Opening Speech" avem oarecum aceeasi tema, spusa altfel, intr-o cheie comico-ludica. Imposibilitatea de a exprima verbal acel sec "Multumesc" in mai multe limbi de circulatie.. internationala si "brutalizarea" unui alt element "naravas", in acest caz un microfon, are ca final pacificator si eliberator pentru creator un socant plonjeu in "intimitatea" animatiei de unde totul devine mult mai usor si mai sugestiv. Va doresc o calatorie placuta si cateva impresii de impartasit, daca imi este permis!
Trimiteți un comentariu