"Dogville" - Orasul gratiei pierdute













M-am gandit adesea care ar fi motivul pentru care unii spectatori se duc la film si la un moment dat ies din sala dezamagiti de ceea ce au vazut pana atunci. E un sentiment ciudat pentru mine, recunosc, caci nu pot fi strain de dorinta de a vedea un film, de intentia regizorala, de idee in general.

E o forma de respect pe care mi-am insusit-o si impus-o pana la sfarsitul filmului, chiar daca filmul mi-a placut sau nu. Astfel pot aprecia sau respinge la nivele diferite ceea ce am vazut, fara a avea puncte de vedere reductibile la fraze de genul "nu a fost un film bun si am plecat" sau "iata-l si p-asta ce plictisitor este...", cum mi s-a intamplat sa aud in cazul inteligentei regii a lui Lars von Trier pentru "Dogville". 

Un film, ca orice forma de arta, este supus criticii prin filtre de sensibilitate si experienta proprii si nu ar trebui respins din start pe motiv ca nu ar putea fi inteles. Cred ca totul se reduce la cat de mult sau putin suntem dispusi sa acceptam conventia, de rabdare in mare parte...

Ca si in "Breaking the Waves"(ireprosabila prestatia lui Emily Watson), Lars von Trier descrie in "Dogville" sacrificiul uman deliberat cu o acuitate care il face pe spectator sa se simta mai putin confortabil cu tema si cu modul in care este realizat filmul. Conceput ca un roman in capitole si cu  vocea narativa in "off", "Dogville" nu este ceea ce asteptam de obicei de la un film.

Austeritatea si neconventionalismul spatiului transparent trasat cu creta (case, strazi), ca in teatru, socheaza in prima instanta pe oricare dintre noi, insa von Trier isi asuma acest risc si imagineaza spatiile pentru a-si fixa atentia pe personajele care vietuiesc in Dogville. Singura persoana care incearca sa convietuieasca este enigmatica si serafica Grace (Nicole Kidman), venita de nicaieri de pe coline pentru a se refugia de autoritatea si influenta tatalui gangster. Si de-ar fi numai atat...

Am comparat aceasta optiune a lui von Trier de reconsiderare a cadrului in care se desfasoara actiunea ca pe o tehnica inteligent camuflata de a ne apropia fizic de personaje, ca in cele din urma, prin distantare, sa descoperim aceeasi latura meschina si dogville-asca pentru care Grace avea sa sufere la fel de neconstrangator si demn. Lars von Trier a reusit astfel sa ne aduca in starea de suferinta a lui Grace, ne-a iluzionat, ne-a pus in fata spatiilor goale si ne-a dat senzatia umplerii lor prin devotament si afectiune fata de acei oameni. De fapt acolo nu era nimic.

Finalul nu avea cum sa fie fericit si nici nu aveam nevoie de asa ceva. Grace actioneaza necrutator in final ca un judecator cu masura adevarului si "sterge" orice urma din Dogville, asa cum creta poate fi stearsa de buretele umed. Va exista totusi un supravietuitor care va fi martorul a ceea ce a fost si ceea ce o sa vina: Cainele, simbolul orasului. Camera se ridica si se indeparteaza din realitatea filmului, iar luminile se aprind pentru a ne usura iesirea din sala de cinema spre un alt cadru, cel al realitatii noastre.
2 Responses
  1. r.a.m Says:

    "Un film este supus criticii prin filtre de sensibilitate si experienta proprii si nu ar trebui respins din start pe motiv ca nu ar putea fi inteles."


    Mi se pare absolut fascinant cum fiecare privitor intelege altceva din filmul asta. :)

    Tu spui ca "Dogville" e despre sacrificiu uman deliberat, eu as spune ca e despre aroganta in primul rand, aroganta in diverse moduri de manifestare: pe alocuri binevoitoare, pe alocuri cinica si intransigenta.

    Primul argument mi-l furnizeaza chiar virtuoasa Grace cand spune ca trebuie sa se dezvete sa fie aroganta asa cum fusese educata ("now I have to punish myself. I was raised to be arrogant. So I had to teach myself these things."). Ingaduinta si apoi abnegatia ei pot fi un mod de manifestare a tolerantei autoimpuse fata de neajunsurile altor fiinte considerate inferioare. Nu este oare aceeasi condescendenta cu care se propavaduieste azi toleranta ca substitut al bunului simt?


    Cu un alt soi de aroganta actioneaza Grace spre final "ca un judecator cu masura adevarului" cum bine spui. Isi asuma conditia de justitiar la fel ca pe cea de victima – din convingeri de nezdruncinat despre dreptate, respective toleranta – convingeri atat de bine justificate, desi ma indoiesc ca si justificabile. E interesant ca nu reactioneaza din impuls cum te-ai astepta de la cineva atat de nedreptatit, ci dupa ce reevalueaza situatia si pune in cumpana argumentele. Concluzia: O face pentru binele omenirii (parerea ei). Dar mai ales pentru ea insasi – pentru a-si face siesi dreptate (parerea mea).
    ("And if one had the power to put it right it was one's duty to do so - for the sake of other towns, for the sake of humanity. And not least for the sake of the human being that was Grace herself.")



    "...tehnica de a ne apropia fizic de personaje, ca in cele din urma, prin distantare, sa descoperim aceeasi latura meschina si dogville-asca ... Lars von Trier a reusit astfel sa ne aduca in starea de suferinta a lui Grace, ne-a iluzionat, ne-a pus in fata spatiilor goale si ne-a dat senzatia umplerii lor prin devotament si afectiune fata de acei oameni. De fapt acolo nu era nimic."

    Foarte just si frumos spus! Si totusi as adauga folosind un citat: "oamenii sunt peste tot la fel" ("I've found out that people are the same all over")
    Si in timp ce Grace descopera ca oamenii sunt peste tot la fel (toti isi arata coltii mai devreme sau mai tarziu, e destul sa prinda putin gustul puterii) noi descoperim ca si ea este la fel ca toti ceilalti.

    Desi nu contest ca exista probabil in toti destule resurse pentru cruzime, nu cred ca asta este edificator in Dogville. Ticalosia intregii comunitati fata de vulnerabilitatea unei necunoscute este dusa la extrem tocmai pentru a indigna indeajuns privitorul. Intrebarea e cum reactionam in situatii extreme? Si cum ne justificam deciziile?


    Nu am aroganta sa spun ca am dreptate. Asta am inteles eu. Oricum imi pare fermecator modul in care au fost surprinse caracterele (sic!) care vietuiesc in Dogville.
    Si atat de frapant ca mereu gasesc in realitatea imediata acest soi de specimene pline de contradictii. Stiu oare cum as reactiona in conditii similare? Nu, pentru ca nu exista certitudini.


  2. Florin Says:

    Imi place comentariul tau si vine sa completeze foarte frumos "incercarile" din lectura mea vizuala.