Intr-un moment de plictis provocat de oferta media vizuale si in care "zapping"-ul isi intra in drepturi, m-am oprit cateva secunde sa privesc un film care tocmai incepea tarziu in noapte spre sfarsit de saptamana. Incepand de aici, totul e o poveste frumoasa si trista pe care vi-o recomand sa o experimentati macar o data prin vizionare. Mi se intampla rar sa vad un film care sa reuseasca performanta de a se "cuibari" in forul meu si de a ramane acolo pentru totdeauna. Este unul din acele filme care ramane impresionant pentru cel care il vede si o mare pierdere pentru cel care isi "inchide" simturile, doar pentru ca nu este un film ca toate celelalte.
Titlul filmului este "Iris" si are ca sursa reala povestea de dragoste a scriitoarei Iris Murdoch (Judi Dench) cu John Bayley, critic si istoric literar britanic. Filmul urmareste in paralel inceputul relatiei din tinerete a celor doi si, in prezent, stadiile finale ale bolii Alzheimer de care Iris sufera. Este remarcabil si impresionant acest paralelism al starilor prin care trece Iris in timpul bolii, pe de o parte afectiunea din partea celor apropiati, in special sotul sau criticul Bayle si sora ei, pe de alta parte flash-back-urile subiective ale lui Iris, ultimele "ramasite" de memorie care ii mai raman pe fondul instalarii dementei si uitarii.
Nimic din prezent nu ii mai apartine lui Iris. Ea rupe legatura cu realitatea din prezent si se refugiaza in memoria afectiva, in acea juna Iris (Kate Winslet) pentru care "a iubi" si "a scrie" reprezinta "a trai". Totul o ajuta sa scrie, o inspira si ii da forta sa isi transfigureze iubirile de alcov in personaje, in fictiune pentru marele public care o gratuleaza si ii ofera succesul literar. Iris nu este un personaj superficial, nu isi mimeaza sentimentele pentru succes, dimpotriva cauta ceea ce fiecare dintre noi viseaza sau isi doreste.
Tanarul critic Bailey este singurul care intelege acest lucru si, timid din cale-afara, se apropie totusi de Iris si o ia in casatorie, oferindu-i intelegerea si bunatatea sa deliberate, fara niciun repros fata de atitudinea ei de "investigare" a iubirii in alte relatii. Este aici vorba de o complicitate tacita intre cei doi greu de inteles in mod aparent, cu "pierderi" si suferinte de ambele parti.
Acelasi Bailey va fi alaturi de Iris in fazele terminale ale bolii si, in afara singurului repros venit dupa ani de casatorie pentru "tradarile" ei, ii va arata neconditionata iubire. Boala lui Iris nu este pentru Bailey descumpanire si lamentatie, ci speranta ca ea se va insanatosi si totul va fi ca la inceput. Bailey nu vede in Iris femeia bolnava de Alzheimer, ci iubirea pe care i-o poarta de la inceput. El reia cumva traseul locurilor cunoscute numai de ei, o calatorie in trecut si prezent, un adevarat anamnesis cu functia de a o aduce pe Iris din starea de letargie provocata de boala. Insa boala o va invinge pe Iris si o va tine captiva in tineretea ei pana la sfarsitul inevitabil.
"Iris" este un "must" pentru cine vrea sa vada un film cu adevarat bun, un film "gema" cum imi place sa il denumesc pentru ceea ce am scris mai sus si pentru ce inca nu am exprimat. Marin Sorescu, influentat parca de poezia lui Nichita Stanescu, a scris un scurt poem care sintetizeaza avant la lettre (cine?!) tema din film:
"Doctore, simt ceva mortal
Aici in regiunea fiintei mele,
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele,
Iar noaptea luna si stelele.
Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Cu o senzatie de iarna.
Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti,
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…
Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore.
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi...
Cand m-am nascut"
"Boala"
Trimiteți un comentariu