CINEFAN

Daca Antonioni propunea in "Eclipsa" o viziune sumbra asupra istoriei prin "vidarea" spatiilor (toposul ales e "nicaieri" si niciunde") si aducerea in prim-plan a temei alienarii personajelor, in special prin finalul unic, in "La dolce vita" tema este reiterata magistral, dar sub forma spectacolului, a grandorii Marelui Oras plin de viata, de rumoare, de vuiet, dar inevitabil, decadent.

Daca in "Eclipsa" exista o singura scena in care se simte realismul vietii, ma refer la momentul de la Bursa, in "La dolce vita" totul abunda in stralucire, orasul Roma fiind exemplar "radiografiat" sub aspectul "caracterelor" care il populeaza. In "La dolce vita", regizorul Fellini este umanist, asumandu-si parca prin toate personajele-reflector ideile, gandurile si trairile, pastrand veridicitatea oamenilor si locurilor. Titulul insusi este sugestiv si vine ca argument si post-argument pentru actiunea filmului, imbinare de neorealism si "document" cinematografic, vasazica documentar:)). Nu intamplator termenul de "paparazzo" (sg.) a fost imprumutat si a devenit element de identificare pentru o "clasa periferica" de jurnalisti fotografi.

Inainte de a trece la o parere despre ce inseamna pentru mine filmul lui Fellini, trebuie remarcat ca exista o legatura nu numai sub aspect ideatic intre "La dolce vita" si "Eclipsa", repet formele de exprimare diferind intre auster si lux, ci concret, cA si cum nimic din ce se intampla in "Eclipsa" nu ar trebui ignorat cu actiunea din "La dolce vita". La ce ma refer mai exact? In afara de optiunea fiecaruia dintre cei doi regizori pentru un protagonist, Ornela Mutti in cazul "Eclipsei", respectiv Marcelo Matroiani pentru "La dolce vita", exista in ambele filme o scena-liant: in "Eclipsa" avem momentul scoaterii din apa a masinii furate de catre cetateanul turmentat, pe care era inscriptionat orasul Roma, iar in "La dolce vita" se insista asupra ideii de spectacol media (ceea ce traim acum)in celebra scena amplificata scenic a falsului miracol la care asista multimea din "cetatea eterna".

In "La dolce vita" mizanscena este impecabila, incepand de la jocul actorilor, continuand cu reperele geografice de timp, loc si spatiu (Roma din prezentul imediat, in timpul noptii) si culminand cu actul de revolta si sacrificiu al intelectualului aristocrat din final. "Arta" lui Fellini rezida in faptul ca nu isi "construieste" personajul principal, nu il idealizeaza, punand accentul pe mediul in care el traieste, cu luxul si vanitatile care plac si dezgusta in cele din urma.

Poate cel mai fermecator si sublim moment din film, adesea citat si plagiat in reclame, vazut din perspectiva mea ca unica analogie in timp cu senzualitatea lui Marylin Monroe din metrou cand poarta o rochie alba si sta deasupra unui grilaj de metrou, este prestatia Anitei Ekberg care paseste ca o diva in Fontana di Trevi, o fantana a viselor si a dorintelor pentru care calatorii de pretutindeni devin sclavi in schimbul monedelor care se aduna din strafunduri spre suprafata apei.

Anita Ekberg este o zeita, subjuga pe oricine se uite la ea, asemeni sirenelor din vechea Elada, inclusiv pe mine ca spectator, "aruncandu-ma" din rational in irational, din zari in ape (fantana), din idei in placeri (hedonism). Voluptatea Anitei pe pelicula este inegalabila, mai presus de o Rita Hayworth din anii '40, un plus de frumusete si angajament de actrita laolalta in comparatie cu frumusetea impecabila si mintea "rasa" a lui Marylin Monroe.

"La dolce vita" este fara indoiala idee, mesaj. Imaginea grandorii si luxului capata accente dramatice o data cu petrecerea aristocratilor si a bacantelor orgiastice din final la care participa personajul nostru impreuna cu noi. Gasesc ca Fellini, la fel ca Bunuel in "Ingerul exterminator", face din filmul sau un sir de acumulari care au ca efect ultim viciile, demascarea aparentelor, miciimea oamenilor. Solutia regizorala si de scenariu: o petrecere, o orgie in care exista un joc al mastilor, ulterior moartea "nebunului" intelept, a vizionarului, a constientului. Magistral.

In final, as avea de remarcat ca in comparatie cu "Eclipsa" lui Antonioni, "La dolce vita" nu are o structura la fel de unitara, poate si din cauza temelor multiple pe care ni le propune Fellini. Totusi, filmul nu pierde din calitate, dimpotriva, tocmai pentru ca prezinta "felii" de viata care se circumscriu unei idei exprimate inca din antichitate de Cicero, "o tempora, o mores", prezenta in titlul filmului: (Oh!) La dolce vita (!).